15. јануар 2017.

PESME ZORANA M. MANDIĆA - preveli na rumunski Miljurko Vukadinović i Maria Mutici




SALA DE LECTURĂ (1989)


MICUL DEJUN, PRÂNZUL, CINA


1.
Nu am mai puţin decât cei care în general
nu au.
În sărăcia lor există ceva, există
iubire în floarea mirositoare.
Şi oricând mă nasc, când mă ridic
din opoziţia neglijentă
a întunericului,
îi cercetez moartea care a putut să mă dorească.
Alerg după ea să îi mulţumesc, să mă scuz
dar ea se-ndepărtează şi se preschimbă în ceva
în faţa mea.
Şi iar viu sunt, floarea miros.
E timp puţin între trei mese, între aşezări,
între băut, între plânsete, între râsete.
Şi îndrăgostirile timpul şi-aduc
fără motive speciale, ca o maşină, exact înainte, exact înapoi
te rostogoleşti.
          CÂND SE LINIŞTESC MÂNCAREA ŞI BĂUTURA,
          ÎN LINIŞTEA ABUNDENTĂ
          MOARTEA CUIVA STRICĂ ZIUA,
          PLÂNGE MUZICA FUNEBRĂ
          ŞI IATĂ-TE-N CORTEGIU ÎNTRE
                                                           DOUĂ PĂCI.
Iau de pe tavă carnea slabă şi o tai felii
pentru prietenul ce va veni;
felul de mâncare e legat de misiunea pancreasului,
prăjiturile pe umerii salivei
şi vesela fasole ţărănească ce place tuturor,
ce dăruieşte, ce îmbrăţişează.
TABLOURILE SOSESC SINGURE ÎN SĂRĂCIA
                                                                       ZILNICĂ
PRINTRE MULTE SARCINI, până ce te menţii
pe bancul de nisip: EU SUNT

2.
Pe pământ nu există minerale în stare pură,
hidrogen, azot
şi în plămâni singur poate ce s-a născut
alaltăieri.
Dizolvat fără rugină şi putreziciune
          ŞI CUM SĂ LE EXPLIC OAMENILOR
                                                                       TAINA
          CÂND NU ESTE CUVÂNT DESPRE IUBIRE, CERTURI ŞI RĂZBOI?
          CUM A RĂSPUNDE DESPRE SCLIPIRILE FINE
                                                                       DE PE PĂMÂNT
          CARE TE PĂTRUND CA PLOAIA?
Şi ploaia iarăşi speră şi iarăşi e afară
pe aceleaşi spice, sprijinită şi strigată.
Cad oare din moartea ei experimentală,
undeva ascuns între ploi,
undeva între peisaje umede,
deghizat până la râs,
căci oamenii de umbrele nu văd ploaia.
Se înseninează, oamenii fără suflet se roagă.

3.
Nu mă aflu printre cei care mă ascultă,
printre meseriile lor.
Latră numai obişnuinţa din noi
după milostivirea diferită.
Precum în basme, nimic nu e adevărat.      
 SALA DE LECTURĂ


M-am aşezat pe scaun
probabil chiar pe acela pe care Laza Kostici
şi-a strâns genunchii
şi a privit peste ei la micul glob
de pe tavan,
aşa s-a îngălbenit de la vremurile trecute
ale cărţilor închise în sticluţe.
Pe umerii bătrâni tablourile atârnă,
iscălituri şterse munci timpurii ascund,
direcţii de casare
ale unei etape albe, negre şi albastre.
Alături de cafeaua dulce după o băutură rece am tânjit
în prima zi călduroasă de vară
şi am incitat la revolta imaginaţiei.
Numai pentru o clipă întrebările au băut
în sănătatea mea.
Kostici sau Laza, Dumnezeu sau Diavolul
au aruncat tăieturi din biografiile lacrimilor iscusiţilor
pe marginea ceasurilor crăpate.
La terminare, l-am provocat pe Kostici
să scoată mărunţişul de la întreaga mită.
Am propus să coboare.
Visul, din adăpostul său de campion, mi-a tras
pe ochi tablourile.
A trebuit să continuăm discuţia în alt loc.

2.
Toate aceste nopţi le-am împărţit la două părţi:
celei care scrie şi celei care se ocupă cu gândirea.
De pe stânca prostiilor selectate
am jurat că voi apăra pe cel slab,
că nu vreau nimic, nici un pic din biografia tatălui.
Gura mi-a fost plină de straniu clei pentru cuvinte,
ca într-o roată s-a jucat cu mine partea lungă-a nopţii,
am exclamat, straniu plânset am întâlnit la jumătate.
          Dacă femeia e icoana pe care o vei ameninţa şi 
          atunci sub cadrul ei mărturisirile
          trebuie să fie complete.
Cărei femei deasupra celor care vor dărui femeii când are nevoie
şi în măr,
şi în mărul aurit din păhărel,
atinge mult, multe extremităţi.
Numai o clipă m-aş asculta vorbind
în mijlocul SĂLII DE LECTURĂ:
am terminat tot de cântat şi nu am rămas dator.
În vitrină pot doar să-mi pună capul
iar trupul să-l arunce-n râu, în apă rece.
          În aceste nopţi am zburat prin
          Univers.
          Astfel, în papuci şi cu barbă,
          să-l caut pe Kostici prin cafenelele
          lumii albe,
să economisesc nişte mărunţiş
căci aici jos, pe pământ, te cântăresc şi te înalţă
prin el
şi nu e important
care eşti Kostici,
atâta vreme cât eşti Kostici.
          Din crăpătura ţigărilor, fumul cald
          a făcut un curcubeu pe cerul întunecat
          iar urmele sale au strâns plămânii.

3.
Am
şi în josul întunericului,
prin dimensiunile sale inegale,
în mijlocul străzilor sparte din ele
am silabisit paginile, mutarea
timpului morţii.


ROLUL MEU ÎN POEZIA UNIVERSALĂ


Ei râd
când eu compar
poeţii mari, când scriu despre cei
mici, mărunţi analfabeţi îndesaţi
în rame mari,
turnaţi în geamuri.
Ei râd.
Întreb animalele domestice de cine râd
Şi animalelor sălbatice le pun aceeaşi întrebare.
Şi să fiu explicit: vieţuitoarele,
şi domestice, şi sălbatice respectă legea celui mai puternic.
Se retrag.
Aleg dintre notiţe şi metafore.
Ridic povara, îndoi cercul: scrie:
Cineva deschide scoicile,
Cineva se uită la televizor.
Apropii literele,
umbrele mici le mărit pentru cele mari,
Umbre în plămâni stropesc cu apă rece
Şi visez ca la ziua înscăunării
prin întunericul strâns,
citesc poeţii mei.

FĂCĂTORUL DE CONTRACTE


Când eşti cineva într-o poveste urâtă,
sora îndoielii ce chipul şi-l strică
Nu vrei să citeşti poezie,
nici pentru un lucru mare să te lupţi.
De la muchia ochiului ieşi şi intri.
Inima întunecoasă-n pieptul tău
ţi-a risipit sângele rece.
Îi numeri picăturile în fiecare seară.
În alt colţ nu exişti.
Poate-ai putea tot duhul tău deodată să-l deschizi,
să rânduieşti cum trebuie stâlpii-n dezordine
şi-n ei tot orizontul să-l clădeşti.
Ziua se holbează în noapte lătrătoare
iar în oameni sunt toată bătrâneţea şi schimbarea, fără:
ochii şi numele.
Se revarsă propoziţiile egoiste în jurul gândurilor tale
Şi întreabă: vrei?
Noaptea trece prin lumina puternică de zi,
tipografii zbârnâie
culegând noi poezii.
Totul este la fel. Totul este la fel.

BIBLIOTECA MOARTĂ

Acum
am o puzderie de cărţi,
unele sunt mici,
altele sunt mari,
sunt mâzgălite şi prost legate.
La început
au stat în mijlocul
camerei
unde am vrut să pun nişte
mobilă.
Au incomodat, aruncând nişte pungi cu obiecte
care se mai pot cumpăra doar
prin comision.
Am aşezat cărţile într-un mare
dulap.
Astfel închise, au născocit
o linişte uriaşă.
Câinii au lătrat ca turbaţi în
vecinătate.
Poliţia s-a ocupat de anchetarea
panicii ivite pe neaşteptate în oraş.
După câteva luni
în dulapul meu s-a găsit un mort
iar eu am fost vârât la închisoare.
În timpul nopţii am evadat în secţia
de observaţie.


CĂTAREA


1.
Mă observă
prăbuşirile inexperienţei oamenilor
(probabil mă şi examinează).
Ştiu numai cât
să existe aceasta,
să existe marginalitatea sa exterioară şi
interioară,
să fie fiecare prezent despărţit,
ca natura să gândească şi la fel să
clatine din cap.
Şi eu observ faptele
pe care nu le înţeleg,
care pot provoca revărsare
în capul (meu),
care pot şi să nu fie,
să se atingă de ceea ce capul
(meu)
poate clarifica.

2.
Printre examinare
(observarea)
mea şi cea străină
cercuri de suprafeţe
inegale
se conturează din belşug
şi sărăcia vidului
şi bornele de lângă drum indică pe sensurile
care se desfăşoară între coline şi abisul sufletelor
omeneşti.

3.
Nu mai ştiu de iubiri,
Nu mai ştiu de morţi,
Nu mai ştiu de semnificaţii.

4.
Pot doar să ştiu
tot ce provine din ignoranţă,
din neputinţa de a traversa
şi imaginata
(pro)funzime
care ne întinde şi ne preschimbă
dintr-o
Egalitate
într-alta.

5.
De inegalităţi
cu toţii ştim.

6.
Deasupra cotloanelor puterilor trufaşe,
vapori de apă n-ameninţă pe nimeni.
Pe cerul de poveste ei se vor
transforma în ploaie
şi ne vor ajuta sa ne extragem
din pământ,
noi cei ce suntem îndesaţi în el
(însuşi)

7.
Înseamnă asta oare
depăşirea a tot
ce-mpiedică o respiraţie normală,
ce ţine cucul în colivii
de polistiren
şi pe poeţi în ameninţările de fier
ale-ntunericului.
Acest semn nici prin magica scândură
nu poate să priceapă
de pe acest loc
din care se rostogoleşte începutul.

8.
Există multe pluraluri la care suntem
obligaţi.

9.
Există multe pluraluri la care suntem obligaţi.
Există multe pluraluri greşite
ce se vor smulge de la noi ca fiul unic
(singular).

10.
E imposibil să fie acuzaţii vinovaţi
pentru tot ce visăm şi tot ce ni
se-ntâmplă
din motive
pe care mai întâi trebuie să le gonim din
sine
pentru curăţarea capului
şi abia atunci să folosim cătarea
(cuvinte
ale cătării
revolverului
vaporului de apă).

DESCHIDEREA


Deschid peretele camerei invizibile.
Pot să mă surprind întâmplător singur
pe mine
în prezentul ei tainic şi
morocănos?
Mă străduiesc să ţin minte
ACEEA
ce va spune,
ACEEA care în părţile umbrei
încearcă să-şi găsească
gândul zadarnic.
Linia trasă la graniţă, din cauza cărei
nu putem fi
Schimbători.
Reţin tot ce în fiinţa unui individ
se găseşte în litigiu de tot ce se deosebeşte.
Conflictul,
ca aşchiile incitante / cuvântătoare.
Liniştea
se-aseamănă cu lanţul îndoit de gând
pe colierul ei secular care ne încetineşte
cu magnetul lui şi nu ne lasă să plecăm,
să ne-ntărim la mijloc (independenţi şi
in-corupţi) între ipoteze şi
Morţi.
Nopţilor până la destrămarea cărţilor,
aici în mijlocul independenţei
de sine.
Ne-formata putere a existenţei
şi nu mă tem să fiu aruncat în ACEEA
ce nu înţeleg – care e cel mai puternic
(mâna magnetului care ne trage şi uneşte).

REEDUCARE


Ne toarnă
dintr-un cazan în altul
ca pe un cer bine gătit
şi pe căldură o învaţă
( cu stările ei insuportabile ).
De la pistruii de pe faţă ni se creează balonaşe,
cu ajutorul lor zburăm şi care
gravitaţii ne opun.
Zburăm peste bazin şi văi,
zburăm prin aer negătit 
având baloanele noastre confecţionate
din cazane
pentru turnare şi reeducare.
Cel mai apropiat vecin al nostru,
ţara
gurilor închise ne observă atent
şi nu ne confundă.

PLATA ÎNTREŢINERII


Nu i-a fost uşor.
În fiecare zi a trebuit să demonstreze
oamenilor din jurul (de deasupra, de afară, de lângă)
său
ceea ce ei nu văd.
Să le pună întrebări învăţându-i
teoretic (sau practic)
citirea.
Vorbind despre animale s-a folosit
de plante.
În monopolul inepuizabil de culori,
fiecare capitol a început cu teza.
Fiecare om e talentat.
Să fi continuat transpirat să povestească
de pericolele talentocraţiei,
de dezacordul nervos care aduce moartea,
de mintea ce împrumută putere
din anacronisme fizice.
În mod special a ţinut lecţia despre instalaţiile
însângerate,
confruntând pe Socrate cu Herder,
săritorul cu prăjina cu paraşutistul.
A ştiut să râdă frumos bacteriilor
din sudul Africii
şi croitorului Bergman.
Şi pe lângă asta să fie (mereu) în blue-jeans
ţipând (în fiecare miercuri) de lamele de ras tocite
în timp de câteva minute,
înainte să fi spus (lângă fereastra deschisă)
gazdei
că nu sunt bani să plătească locuinţa.

MONITORIZAREA INIMII

1.
Se poate greşi
şi în piatră
şi în apărarea coloniilor aeriene
în mijlocul propoziţiei
prin care reciţi adevărul despre
boala ta.
Greşeala e document neocolitor de soartă,
peretele camerei pe care din cutia de medicamente ai zidit-o.

2.
Poeţii neexprimaţi
gândesc
că prin disertaţiile lor piezişe / verbale
pot să păzească amintirile
şi neîncetat se-amestecă în bătălia despre sensuri,
căutând în limbi ilogice şi străine
fărâmiturile speranţei lor
care în fond se reduc la silabisirea
gramaticii morţilor învechite.

3.
Capetele mai simple
nu fug din natură.
Ele constant trunchiul îşi cumpără
şi se bucură de apa
care e mult mai luminoasă decât bezna
şi pielea pământului necunoscut.

4.
Boala sub sânul stâng
va avertiza, va restitui loviturile
celor care prea mult aşteaptă,
citesc (tot),
puţin se plimbă,
Socotesc şi îmbătrânesc.

5.
Totul se poate opri
(ca şi privirea).
De altfel,
în pauze, comandanţii
nu îşi câştigă luptele cele mai glorioase,
făcând duşmanii mai inteligenţi.

6.
Fiecare carte nouă e reflectarea
neîncrederii
pe care o avem faţă de martorii
soarelui, focului, apei, aerului, mărului.
Cartea e şi mărturisirea vinei
pentru neputinţa
în ai cărei iubiţi ne-am prefăcut
şi îi plătim alimentaţia
cu poezie
sau fiecare în felul lui.

7.
Fiecare a şaptea zi este
sfârşitul unei nelinişti
şi pregătire pentru una nouă.

8.
Credinţa, iubirea, scrierea
sunt toate muncă silnică
şi a fi cel mai bun
(şi între vârful cel mai înalt al existenţei).
Nu cunosc nici un Sisif
care a împins piatra în pantă
şi a trăit nepedepsit în temniţele sale.

9.
Ce e viaţa în general?
Îi întreb şi pe aceia pe care sinucigaşii îi numesc
nebuni
şi cu deplină precauţie moartea
îşi linguşesc:
se îngrijesc de băuturile gazoase,
de furnizori şi visele supraaglomerate.
Are viaţă măcar o mână,
Un ochi,
O guşă?
Cel care ştie răspunsul
ridică două degete până ce îi notez
întrebarea.
Aceasta este valabil şi pentru morţi.

10.
Scriind astfel povestirea,
punând întrebări,
M-am hotărât să plec la doctor.
Am deschis uşa cabinetului,
l-am privit pe tânărul în halat alb.
În mână aveam instrucţiuni şi în ele era scris
- Monitorizează inima – am pornit spre strada Liniştită.

SFÂRŞITUL ANOTIMPULUI (1991)


CONŢINUTURI

În tomberon oamenii aruncă tot, în afară de ei.
Printre conservele goale, mâncarea lor neterminată,
carnea de calitate, merele putrede, se poate afla si nişte
Dostoievski,
pătat şi cu amprente.
Are şi scrieri făcute bucăţi, fotografii respinse şi rupte
şi părţi destule pentru a asambla
o bicicletă pentru bărbaţi sau dame.
Oamenii iute tot refuză.

MIŞCARE DE REZISTENŢĂ

Se întorc de departe mai bine organizate
spiritele rele,
lunga coloană extrage o urmă lungă din
ele.
Fete îmbrăcate în mătase poartă pe cap
vin în vase de lut
iar bărbaţii bat armele cu-argint,
milioane de cuvinte răspândesc venirea sunetului
în cer şi pe pământ.
Draci cu cozi şi îngeri cu universitare
diplome se amestecă cu oamenii.
Nicăieri împăratul, trece primul gând la venire.
Nu-s nici împărătese, nici curteni, nici scribul nimeni
nu îl vede.
Doar sârbii astfel au mers în noua vatră,
strivind mortal bătrânul pe care nu îl ştiu pe nume,
fără-ntrerupere privind notiţele în care
cu siguranţă îşi apără ştiinţa de migraţie
şi ura lor când astfel glăsuiesc.

OBSERVAŢIE


1.
Se plămădesc poeme groaznice
şi cei care scriu şi cei care ascultă
noi jocuri de cărţi ei joacă.
Înţelepţii bombăne cu ironie
până ce primii, secunzii şi terţii se veselesc la sfârşitul
unui anotimp.
Rime nou apărute tulbură liniştea jocului,
teribile cuvinte folosesc, recită
sonete.
Scuipă pe jos şi pe chipurile trecute
şi se bucură pe cortegiul fricii.
Numai ce se pune în sicriu,
ce cu întrebări necorupte
înăuntru: inimile amestecă sângele şi mută
ne-smintitul aer
fără provizie, fără o cerere anume.
Cel mai greu le e tălmăcitorilor,
şi ironiei îi e greu.
Se spune:
          să se facă prin mutarea accentului
          tematic,
          să se confrunte cu problemele sale
          ale constituţiei, deci automenţinerea
          până ce modul de cântare rămâne nemodificat,
          în afară limitei dictate de
          specificitatea temei.
          Şi toate astea faţă de încercuirea
          istorico-existenţială
sunt descompunere, criza pasiunii.
Au cucerit pe intelectualii nedefiniţi şi-n plus:
Poeţii plămădiţi
se sălbăticesc.
         
2.
Din care ia această educare
o bucată a temei lirice, duhul său?
Ce te poate grăbi,
ce-ţi poate produce nelinişte ireală?
Care iese, care găseşte provizia,
Care cu ironie deţine taina vorbei,
care profită în exclusivitate de resursele
Limbii,
Ale vorbei
pseudo pronumelor.

SCOATEREA LIMBII

Am acceptat invitaţia domnului
fără să pun nici o condiţie,
doar să privesc.
Fiecare cuvânt al lor a stârnit răscoală
în neant.
Citatele mari au căzut în noroi;
în soarele indiferent au evaporat
slova de plumb
şi populaţia ameninţat-au cu a lor otravă.
Nici sute de cărţi îngrămădite una peste alta
nu i s-au putut opune.
El doar şi-a scos spre neant
Limba.

MONOPOL


Vor oare aceştia,
ca cei de dinainte şi cei ce vor veni
sa scrie cărţi şi poezii?
Vor sufoca iar oare ciripitul în
bubuit teribil:
focurile, apele, privighetorile?
Cutează oare cineva să se ridice contra
insuportabilei şoapte-a hârtiei?
Contra acestui monopol nebun
ce ne-a făcut jertfi a cuvintelor noastre
onoare
şi am uitat să întrebăm:
toate acestea cui folosesc?

CHEMAREA PUNCTULUI


Nu se adaptează uşor lucrurile
să devină iarbă, tablă cositorită
pentru căptuşeală.
În fiecare poezie despre carte
cel mai prezent e caracterul provizoriu.
Cuvântul din cuvânt e ca un vierme-n dinte,
odată tot trebuie să extragi
din tot ceea ce iarba naşte iarbă sau
îi revine poeziei.
Cel mai dificil e să determini partea
înnegurată a feţei
ce-ţi cere să modifici propoziţia.
Şi chemi punctul.

CHINUIRI CU CITITORUL


Iată, ce iresponsabil a fost cititorul cu mine
cum îndepărtează cărţile şi Biblia nu o citeşte.
Şi l-am rugat să se grăbească
şi să se pregătească pentru drum: să recunoască tot.
Undeva am greşit. Aşa se pare.
Şi nici să îl jelesc n-am învăţat.

Cum să citesc acum de la-nceput? Pentru a doua oară.
Cum să m-obişnuiesc cu slovele, când în imagini
tot am schimbat? Şi cu tablouri pereţii am acoperit.
Cum să mai merg când poza mea cu sfoară am spânzurat-o
pe perete? Cum cititorului să poruncesc fără de limba
ce am schimbat pe cititor?

 MATEMATICĂ BIZARĂ (1991)


DESPRE LECTURĂ

Oamenii nu mai citesc cărţi.
nici măcar pe Karl May,
Nici măcar pe Karl Marx
Din cauza existenţei intelectuale ei iar sunt obsedaţi
de întrebări,
nici măcar cei care vorbesc fluent engleza
nu trebuie s-alerge dintr-o iluzie în alta
iar lăudarea iluziei este la fel ca lăudarea
prostiei sau a intelectualului.
Deosebirile s-au îngustat proporţional cu starea temeliei.
Aşteaptă doar explozia şi ţipătul din urmă.
De ne-nţeles este câţi mincinoşi pe stradă sunt,
câţi politicieni sunt mai periculoşi ca mafioţii
şi mai perverşi.
În fiecare zi ei clipa de prisos o caută,
clipa lipsei de energie.
De asta oamenii cărţi nu mai citesc,
nu citează şi nu re-citează.
De fapt, îşi consacră teama
şi explorează tot ce este trupesc.
De fapt, ei nu mai citesc
nici pe Karl May,
nici pe Karl Marx,
nici alţi scriitori diverşi.


 MATEMATICĂ BIZARĂ


Ceva a început
Şi râul mai repede curge
Şi norul negru e tot mai aproape
Şi singur mult mai simplu sunt.
Privesc cum chipul mi se măreşte în oglindă
şi cum din ce în ce mai greu mă văd.
Cum ochiul se lărgeşte fără margini,
Cum toată gălăgia de nesuportat până la inimă ajunge.
CUM îl sună pe CUM
În:
restaurante,
          pe străzi,
                   în spitale,
                            pe stadioane,
                                      în pat.
Adun, scad, citesc formule.
Mă ajut de matematica bizară
Şi-n contul cuiva eu sunt un număr, de exemplu:
câţi litri stau în mine când sunt trist?
câţi litri de veselie pot…
câţi ne-litri există-n mine când eu nu-s?
ŞI NU SUNT CĂ NU SUNT
ŞI JOC SUNT
ŞI SUNT CĂ SUNT.
TOTUL E GLASUL MAI VOIOS AL STIHULUI MEU, TOTUL MAI BINE
                                                                                                                                 CÂNT
AM REUŞIT SĂ LEG CÂNTECUL ŞI GÂNDUL ŞI
                                                                                  IARĂŞI SOCOTESC
CÂT COSTĂ POEZIA.



 CREATORUL


Despre creator s-a scris în diverse
moduri.
Sunt folosite texte şi motive ale
celor mai vechi popoare şi civilizaţii.
Au cugetat creatorii despre creator.
Pentru a-l defini au mers,
au comparat şi au exagerat.
Poetul a găsit toate aceste în figuri,
a găsit o altă amplasare a cuvintelor,
a desprins creatorul
şi sub mască l-a pus.
Dar creatorul nu ar fi nimic, nici mai bun, nici mai rău
decât acesta,
rămâne nemişcat acolo unde duhul întreg a pierdut
sau acolo unde l-au propus slabii şi inculţii.
Cu secolele, umbra cade astfel de pe el,
cu secolele poetul se transformă-n creator
şi cu ciripitul său din el ţâşneşte
Până nu îl mai notează.

 SHAKESPEARE


Shakespeare nu mai vrea pe nimeni
pe stradă
doar să-l joace, să-l citească.
Şi, ca într-un ospiciu, ceva nu ţi-e clar:
despre ziduri, despre funcţia lor.
Dacă îl pui pe Dostoievski sau pe Kundera
în locul lui Shakespeare
Câinii or să-i latre si or să-i atace
pe trecători si conferenţiari.
Fugarii numai in teatru sunt
lăsaţi în pace.
Pot să viseze dacă au cumpărat
bilet.

DESPRE LIBERTĂŢILE MICI ŞI MARI

Vibrează:
capul şi raţiunea
în fiecare cuvânt
pe care îl glăsuim şi căruia
ca un sclav îi slujim:
Limba nu are în noi altă dorinţă.
Ne înclinăm şi ne supunem
precum iarba spre foc,
născută şi ucisa
între culorile sale.
Totul a rămas o atmosferă
fără final
şi o lumină
ce ne atinge cu ale ei
îndepărtări neîngrădite.
Ne calmează numai
atacurile de nervi
şi de cunoaştere
despre existenţa micilor şi marilor
împroşcări sângeroase ale
libertăţii.


POETUL CUMINTE

Un poet cuminte nu trebuie poporului.
El
îl insultă prin tăcerea sa.
El
astfel dă târcoale fricii
şi iarăşi sluga cuiva e.
Cuiva îi aduce apă.
Poetul cuminte
nu mai poate fi dintre oamenii trişti,
dintre cei nenorociţi.
Poetul cuminte nicicând nu va intra-n istorie.
din cauza poporului.

CITATE (1992)

PREA MULTĂ SCRIERE


Prea multă scriere grăbeşte
consumarea incredibilă a organelor interne,
a vieţii, a umidităţii.
Simultan, provoacă o panică de necrezut
în cap, măreşte presiunea sângelui,
deschide răni, băşici pricinuieşte
şi acestea fac puroi
în cerul gurii şi pe tălpi.
Astfel de fenomene sunt mai urâte ca
scufundarea
confuziei iubirilor,
ca îndepărtarea prietenilor.
Şi doare, căci niciodată nu ştii unde eşti,
tot ce urmează din astfel de prostie.
Cât de morală curtea de judecată este?
Există o crăpătură în dovadă,
în necitit.
Prea multă scriere derulează şi redenumeşte
şi totul pe banda invizibilă se întâmplă
în chirilică,
în latină,
în tipăritură,
în scris.
Pe scara ei coboară de fiecare dată până la fund
şi de ajungi în hău nimeni nu-şi poate reproşa
pe măsura siguranţei, pe condimente
la mic dejunurile, prânzurile, cinele de pe meniu.
Prea multă scriere cheamă înţepături din toate părţile.


 ŞI IARĂŞI BÂLBÂIŢII


Şi iarăşi bâlbâiţii
ciocăne evanghelia. Păcatele
îndreaptă.
Nici mişcarea accelerată a pământului nu schimbă
unghiul sub care sunt înclinaţi asupra
Hârtiei.
Îndârjiţi, scriu poezii. Şi stiluri noi
ei inventează.
Pentru bani buni din joc în joc ei
trec. Şi iarăşi bâlbâiţii.

 CĂRĂUŞUL POVERII


Greu este cu povară mare,
o spune înţeleptul
cu un ironic comentariu despre greu
împovăraţii poeţi
cu care-i greu să treci întinderea,
de altfel, în asta e bine să ne folosim de
soarta lui Voltaire.
Şi peste treizeci de ani de tăcere poetul
poate scrie poezie şi să rămână poetul
care la fel să fie admirat şi de cei care
au participat la tăcere lui.
Cu vorbăreţele e mult mai greu.
Cu marea povară a limbii unii izbândesc
şi toată vederea le e o cocoaşă care din ochi
le creşte.

CITATE


E dificil cu citatele.
Mai ales e greu să le obţii
zilnic
în timpul mesei sau după aceea,
când dragoste se face,
când interlocutorul se ascultă.
Temperamentul lor de spion ţesutul
limbii năruieşte,
experienţa mesajului.
În propoziţiile vechi, impertinenţa lor
creşte până la duşmănie.
De aceea cuvintele casnice şi ideile casnice
se retrag din faţa lor
şi dispar ca un vis
de-ndată ce condiţiile înştiinţează despre asta.
Obţinând citatele e necesar tratament îndelungat
pe văzduh curat.

SCRINUL


Pe fundul scrinului mamei
am găsit un sonet al unui poet
cândva mare.
De ruşine ne-am înroşit amândoi.
Atunci s-a ivit mama
şi a zăvorât scrinul.

LUCRĂRI PE DRUM (1993)


NEPRICEPEREA


Nimeni nu  vrea să atingă pe cel
ce este sub apă,
ce este sub fiecare
amintire,
ce ţine la temelie
pilonii întunericului.
Nimeni ce a visat odată neputinţă
nu vrea să traverseze spaţiul
dintre cuvintele
care separă genunea nemiloasă
a nepriceperii intacte,
monocrome.

Lumina
trăieşte pe ascuns în
ale sufletelor noastre hrube.
Nimeni nu vrea a porni
proces cu întunericul
cu care sufletul împarte.

 LUCRĂRI PE DRUM


A ocoli faptele
rar îşi arată propria sănătate,
cu textuale cilindre lumea învârt
prin spaţiu.
Nimeni nu se apleacă
să vadă de aproape
locul din care nu se fuge,
punctul din care încep piramidele şi
nisipul pe care cei mai talentaţi îşi scriu
destinul.

CEAŢA


Nu este important ce este apoi
sub ea.
Rochia din pluş albastru închis
o poartă insistent,
în partea întunecată a creierului opacitatea ei deasemeni cheamă,
dacă atingi cu simţul mirosului
parfumat al câştigului
în cătuşe nevăzute prinde
prostituata
şi pe scriitorii de romane poliţiste.
Tarner a pictat-o
tocmai din apa Tamisei din centru Londrei,
aici există ea,
unde transcriu,
unde copiez
să mă ascund în ea, în ea ascund toată
ceaţa.

ANTOLOGIE


Dimineaţă
deschid scrisoarea venită
Pe fiecare carte ce ei trimit
e imaginea fiecărui erou
ce este,
cine este.
Îmi notez numele lor
numele şi prenumele
şi
nimic mai mult.
Curăţenia oraşului transportă
hârtia şi
nimic altceva.
Scrisorile sosesc în continuare şi
nimic altceva.


 INSTRUIREA ANARHISTULUI


Plimbarea este un câine
care se pregăteşte să muşte.
După chin se varsă
lichidul insensibilităţii tipice.
Întrebi cu picioarele în apă,
înoţi,
o oră înainte, o oră înapoi,
se zice că e mereu aşa când
pe începători îi instruieşti.
Ziua s-a frânt,
în incendiul enorm ard pădurile de est şi de sud.
Ai visat cum alergi cu pancarte în
mâini,
îţi dau drumul,
cineva a şters parola.
Prin trucuri se evită moartea.
“Lumea a înnebunit”
strigă vânzătorul de ziare şi tensiune aduce
de pe stradă.
Astă-noapte ploaia va vorbi cu mama care se va întinde
de la sciatică şi de speranţa în salvarea
tânărului anarhist.

 ÎN FAŢA MIRACOLULUI (1994)


MEŞTERUL DE OGLINZI


Nici oftatul nu se mai sperie de
vidurile
în mijlocul cărora piere duhul,
până ce tatăl m-a prefăcut,
până ce a avut un atelier pentru confecţionarea
oglinzilor.
Îmi amintesc că la Ziua Sf. Ioan am
dăruit oglindă cerşetorilor
nefericiţi
şi i-am invitat să flămânzim împreună
în atelierul de oglinzi al tatei.
La capătul foamei, lângă lumina binevoitoare
de petrol, tata a fumat la lampă
tutun special pe care l-a numit aşa,
până ce foamea a fugit de la el ruşinată,
tremurând ca o vergea în colţul atelierului
de confecţionat oglinzi.
În marea oglindă a tatei şi flămânzii şi săturaţii
cu toţii ne-am oglindit:
familia şi cerşetorii şi Sf. Ioan
care sosise să vadă cum tata mă
preface-n duh în mijlocul vidului.
Cine ştie unde flămânzeşte acum tata,
în care un nou meşter de oglinzi
s-a mutat.


MESAJ, LEVĂNŢICĂ


Am găsit o hârtie
sub perna pe care mama
o păstrează pe fundul scrinului,
în levănţică.
Pe hârtie era un mesaj
scris cu fosta mea mână
într-un moment oarecare,
într-un loc oarecare.
Urmele slovelor mărturisesc
de masa din lespezi de stejar,
dar ele, despre carte, nimic nu ştiu.
Cine am fost,
cum am reacţionat,
ce sărbătoare am prăznuit.
În scurtul mesaj stătea scris
să nu greşim şi mai departe,
s-avem încredere în simţuri,
mai des noi să iubim
şi adesea să mă-ndrăgostesc.
Nimic din înţelepciunea filosofilor,
nici o aluzie la mesaj.
Delicat am împăturit hârtia
şi ochii am închis,
imaginea s-a deschis singură:
În faţa mea şedeam eu
la masa cea mare din stejar
şi mie îmi scriam mesaj.
Atunci s-a ridicat
şi plin de dragoste l-a pus
sub pernă în scrinul mamei,
în levănţică.

 SCRISOAREA DOMNULUI


Am povestit celor care nu
ne iubesc,
cu stângăcie am silabisit apărarea iubirii,
ne-am prefăcut în răsculaţi
în faţa cărora duşmanul un zid înalt
de metafore a opus.
Ne-am travestit în viteză în poeţi
şi oratori
la fel cum am ascuns înjurăturile
între cuvinte jucăuşe
şi glasuri viclene.
Chipurile slăbite liniştesc privirea
fără concentrare şi dorinţele pentru poză se grăbesc
să ne mire,
să ne ia peste picior.
Se simt trosnetele vertebrelor,
urlă fiarele,
unui iluzionist i s-a părut un ciripit,
fără să ştie că este glasul oglinzii
pe care nu l-a dat răbdarea.
Pe vârful limbii, Domnul a scris scrisoare
ajutoarelor,
explicând în ea fiarele,
iluziile şi ciripitul.
La sfârşit ne-am amintit câtă putere
ascunde-n sine păcăleala
şi ne-am grăbit să ducem la poştă
scrisoarea Domnului.


 ÎN FAŢA MIRACOLULUI


Miracolele nu aleg timpul,
locurile.
Ele în drama intelectuală
chipul găsesc,
pe care se va muta lumina şi prin ea
a lumina imaginaţia
desenatorului ruşinos de cercuri pe apă;
din ea,
poetul care silabiseşte versuri despre
responsabilităţile luminii,
care prin plină propoziţie uneşte povestirea
de întâmplare
şi nu jeleşte cuvintele recalcitrante
şi după obiecte nu se întinde.
Unul din ele va rămâne mereu la sfârşit
să copieze obiectele
pentru alţii care nu vin,
a căror experienţă viitoare
va fi în forma
pulberii,
asemenea pe pată,
asemenea pe praf
va fi partea expusă a peretelui.
Miracolele nu aleg paravanele,
ele le dăruiesc ecoul rugăciunilor
care dezleagă limba şi leagă speranţele drept contragreutate,
care le va târî până la fund, până la fundul beznei
unde miracolele coboară-n taină după responsabilitatea lor.


 LUCRURILE


Cele mici,
durează la fel
precum lucrurile mari,
la sfârşit se descompun
pentru nimic,
fără chip rămân rămân,
decolorează.
La înmormântarea lor
nu se citesc scrisori de adio,
lucrurile nu jelesc,
nu plâng
acele slugi credincioase, cele la care
mă gândesc
nu sunt fobice,
taina limbii lor e în răbdarea
cu care întreţin grămada de linii
de design,
de armonie,
pe care altcineva a ales-o pentru ele;
lucrurile mici nu le invidiază pe cele mari,
nu le interpretează rolurile,
nu le doboară de pe soclu,
ordinea lucrurilor nu modifică.

 CARTEA DESPRE M.


Cartea despre M.
am scris-o pe zidul chiliei,
respins si îndepărtat.
N-am luat parte la
năzuinţele celorlalţi.
Scriind,
m-am rugat mie însumi
sa rămână cartea necitită,
neatinsă.
Numai Domnul a ştiut de chilie,
mândru de neatingerea, de puritatea din
ea.

MÂNGÂIERE


Numai
să nu se descompună cuvintele,
să nu devină strigoi glasurile
pe care le înfăptuieşte alianţa.
Încotro cu tristeţea prepalatală
şi postpalatală?
Încotro cu Limba?
Se povesteşte despre descompunere,
despre sfârşitul lumii-n care
cu nemulţumirile chemăm sfârşitul
şi superstiţioşi focul îl tălmăcim,
fără a arăta cum el se stinge.
Cine mă va ajuta să nu vorbesc
de răsunetul ţipătului cosmogonic,
unul din noi trebuie să plece
să înapoieze Stăpânului descompunerile
şi în cuvânt
să îmi prefacă descompunerea.
Nu te teme,
porunceşte Domnul.
Sunt mereu de partea dreptăţii,
cântă încă o dată dacă mai poţi
şi lasă moartea
să te miluiască.

 RINOCERUL


El nu este frumos
să fi fost păun,
să se parieze pe el
la cursele de cai.
Metaforele nu se acordă cu grosolănia
sa, protestează şi alte figuri de stil,
alte semne de punctuaţie.
Iar eu l-am pictat pe peretele
camerei de oaspeţi,
deasupra scrinului mamei
în care l-a păstrat pe Brehm.
În oraş,
pe marea tablă de şah:
două ordine pentru curaj ale tatălui
şi câtva mărunţiş când dispar proviziile
de ulei şi de făină.
În fiecare dimineaţă ne zâmbeşte de pe perete,
binecuvântând camera,
proviziile de ulei şi făină,
mărunţişul nostru;
ne păzeşte de vise urâte.
Şi a fost frumos,
deşi n-a fost păun
Deşi niciodată n-am pariat pe el
la cursele
de cai.

 SFÂRŞITUL ANOTIMPULUI ŞI ALTE POEZII (1995)


ISTORIA STRĂZII NOASTRE


Strada noastră
a avut toate
jucătoarele fotbalului mic,
fotbaliste fără taţi,
taţi decoraţi.
Pe cicatricea de odinioară-a străzii
o mână neştiută cu scrisul invizibil
a scris povestea
străzii noastre.
La începutul vieţii străzii
locuia un pictor roşcovan.
Apoi au fost tablourile.
Pictorul le-a creat
şi a plecat.
Au rămas picturile să se usuce.
Uscându-se, au readus la viaţă
casele şi copacii de pe ele,
terenul de joacă pentru un fotbal mic.
Şi cicatricea-ceea,
care s-a înţeles perfect cu noi,
Acum nu mai e pe strada noastră,
am pierdut-o la pariu
pe când jucam fotbalul mic;
în această partidă pictorul roşcovan
a ratat de două ori în situaţii clare.

 PEISAJ ÎNTR-O SEARĂ DE AUGUST


Dunărea a înverzit,
S-a retras în adâncul
teritoriului ei.
Adâncul a ameninţat-o
prin albia-i pătată cu
mii de rămăşiţe.
Fluviul dezvelit,
ca pe o plajă de nudişti
sus înălţată peste cei timizi,
luceşte în imagini şi curenţi de apă.
Priviri neliniştite de la vreun trecător
acompaniază mişcarea
unui bul-terrier care
prin întuneric pe vrăjitul pit-bull
cu maximă prudenţă îl alungă.
Se aude un pistol cu repetiţie.
Mamele-şi plimbă copiii fără genunchi zgâriaţi
pe lângă Dunărea-nverzită.
În depărtare sunete arcuite hawaiene
oaspeţilor citează amintiri
cu cea mai frumoasă memorie.
La fel cum berea are gustul rău,
“Ce gust rău are berea din Vârşeţ”
a spus cineva în peisajul
unei seri de august,
într-o tăcere absolută seara Dunărea lăcuieşte,
porneşte invizibilitatea.
Neliniştiţii sunt fericiţi,
pit-bull-ul totuşi a adormit
lângă bătrâna căpitănie.

 CUTIA (neterminată)


Tot ce e în cutie,
indiferent cum ne închipuim
în ce parte deschidem
Senzaţia cu trezire.
A doua vorbă,
tot ce trece de pe o parte pe
alta.
Descurcare.
Schimbarea stării
din curata stare
în starea poeziei
stă în cutie,
dispare din cutie
ca un citat,
ca un strigăt de sinucigaş,
ca un copac pentru spânzurătoare,
ca un poet care perseverează
la propria încuietoare.
Din cutie se împrumută toate
ultimele gânduri,
concurenţa şi autoapărarea distanţei.
Limba din cutie nu e ostatic,
când iese, ca un şarpe iese.
Scundă şi neobservată
aşa cum în cutie se înapoiază
în echipament şi cu condiţie fizică.
Dacă e nevoie
de cutia rotundă ca o sferă,
prin rezonanţa liniştii sale
Călătoreşte în nemărginita depărtare
în echipamentul şi cu condiţia fizică care mereu…

 LAMPA


A avea o lampă
care stinge bezna şi
obscuritatea
e exact darul prin care inima
slobozeşte întunericul.
Acesta este lumina
prin care poetul suveranilor limbii
drumul dezleagă.
Doar veşnicia e îndreptată spre
taina lămpii
şi a mâinii care ţine sus,
deasupra capului,
înălţată deasupra fiecărei bezne
în care prizonierii neştiinţei putrezesc.

NICIODATĂ N-AM TERMINAT POEZIA PE CARE A TREBUIT S-O TERMIN


NU POT SCRIE CU UŞURINŢĂ


Nu pot scrie cu uşurinţă,
nici atunci când sunt pe deplin sigur
că pot să scriu.
Nu pot să nu renunţ la
privelişti şi fotografii
în care am adunat toată
simţirea
despre ceva despre care ar trebui fără simţire
să gândesc.
Copleşit cu poezia pe care o copleşesc
prin existenţa personală şi inexistenţa ei.
Nu pot ca cineva pe de a-ntregul neimportant, Cineva
să fiu Nimeni,
să îi împrumut glasul pe care nu vrea să îl aibă,
nici chipul, nici sufletul, nici pantofii înnoroiaţi.
Nu pot să mut slăbiciunea încinsă
de pe Unul pe Nici Unul.
Slăbiciunea încinsă
se încinge de la tăcerea şi lava care vor crăpa
în mijlocul zgomotului rupturii,
Nu îmi recunosc puterea nici atunci când pot să
nu pot să scriu
şi nu scriu.

 POEMUL DESPRE MAMĂ NU SE SCRIE CA
POEMUL DESPRE NOR


Poemul despre mamă nu se scrie ca poemul despre nor
Dragostea pentru nor nu are scăpare din
nor
nici sus nici jos.
Ea pluteşte împreună cu fantome si texte-fantomă
care sunt mame îndelung selecţionate în
capetele noastre,
învăţându-ne că dragostea nu se învaţă
Nici pentru aceasta cunoştinţele nu-s suficiente.

POEZII SENSIBILE

Ele sunt
sensibile,
sensibilitatea lor e asemenea
sensibilităţii
picăturii mereu asociate cu alte
picături.
Sunt în ea sensibilităţi şi sensibilităţi
ale întunericului
care în zori ajută ziua să nu îşi lepede
lumina.
Întunericul nu e mai sensibil ca zorile,
ca înţelegerea lor pentru regimul vederii
când soarele coboară-n vis
iar luna călăreşte printre stele.
Mâna peste linia dreaptă trage-mpreună
direcţia liniei şi sensibilitatea mâinii.
Şi ochiul e sensibil
când ţintele ratează de fiecare dată.
Sensibilitatea este starea vie a poeziei.
   
 ÎN FAŢA LUI DUMNEZEU TOT A MĂRTURISI


A cădea pe gânduri cu degetele,
umezite în borcanul cu sfeclă
al cui plin de suc roşu
distruge albul de pe mătasea meselor,
a se transforma în pata timpului
în faţa şirului de virgule nearanjate,
a exista alergic la fiecare formă de atracţie,
a se opune adjectivelor care slăvesc,
care ajută urâtul ca pe o parte
veşnicia să slobozească lanţurile,
să joace la bal cu întunericul
şi să strige,
să strige în mijlocul împărăţiei narciselor,
să întrebe deschis
de ce atâtea nume pentru o sigură floare,
a se nega deznodământul,
a împărţi ultima suflare cu necunoscuţii.
Şi atunci a spune Lumii
cât de indispensabil e a iubi Nelumea
şi vorbirea directă spune
să cânte în mijlocul pădurii-n flăcări printre
păsări carbonizate,
să recapete rând pe rând poezia pe nescris,
în faţa lui Dumnezeu tot a mărturisi.

CE A TRECUT PE LÂNGĂ MINE


Ce a trecut pe lângă mine,
trecutul e ca un vis.
Nu există.
Slujba face din vise
uitare.
A-ţi aminti înseamnă a te desprinde
de viaţa care nu a trebuit
să treacă.
Nu există nici ceea ce se poate
întâmpla.
Viitorul e ca un vis.
Nu există.
A visa înseamnă a te separa
de viaţa care nu trebuie
să treacă.
Răspunsul e:
cât ai clipi trece ocazia;
nu rămâi ca şi lumina iute
printre ele şi singur
Nu exişti.

 DESCOMPUNEREA IMAGINII


În timp ce citeam,
mutându-mă de la un capăt
la altul al gândului,
cei care nu citesc
din nou au semănat şi au cernit grâul
şi sfecla de zahăr;
în zone însetate alţii au
transportat apă de la izvoare îndepărtate.
Mamele au spălat copiii,
bătrânii au înfăşurat tutunul în ziare.
Fumul lumii a planat asemeni
flăcării între norii
uriaşi.
Printre rânduri a gemut taina
despre cititor
          semănător
                   sacagiu.
Norul a supravegheat spectacolul vieţii
şi atunci s-a descompus cum
fiecare tablou se descompune.

 A DA MÂNA CU DIAVOLUL


Necuratul mi s-a arătat
mult mai odihnit şi mult mai bine
îmbrăcat
decât am crezut din imaginea lui
generală.
I-am întins mâna
iar mâna lui într-a mea era mai mult ca mâna
unui străin
cu care dau mâna pentru prima oară.
Nu m-a umilit cu privirea
cu care imediat a trasat limitele şi apoi
a evaluat în mare privirea de pe faţa mea.
A propus să plec cu el,
dar până să mă fi decis
s-a îndepărtat
fără a-i rămâne vreo urmă a mâinii sale
într-a mea.
Simplu.
Necuratul a dorit astfel
să-mi înşele păzitorii trupului
care se linişteau unii pe alţii de frică.


 APATIC (1998)


TRĂDAREA


Tu, care nu mă auzi,
sau faci să fie doar asta!
Glasul tău mutat în simţul
auzului
altuia
greşeşti
cum focul greşeşte când
împrumută
glasul Tăcerii,
cum să-ţi explic că Glasul meu
există
şi că Tăcerea toată e mai perceptibilă,
în ea şi
Glasul tău poate intra
cu pasul cu care se alungă
îngerii şi musafirii.
De ce-ţi spun asta?
pentru că simt că m-ai trădat
în faţa casei mele,
în Casa mea în care ai ascultat
visele mele cele mai frumoase 
şi de aceea vrei pentru vecie
ca Glasul înjumătăţit să rămână fără Glas,
departe de Tăceri şi Îngeri
cu care ai trădat Tăcerea.


 SCHIMBAREA


Ziua deformată
în forma tuşului negru vărsat
peste nescris şi alb,
departe de liniştea regulilor îmbrăcate
în litere alcătuite elegant
în propoziţii;
există cu fiecare zi o socoteală
pe care o purtăm şi o plătim în toată
sărăcia şi tot climatul de nesiguranţă
al deformării,
al tuşului falsificat,
al nescrierii denaturate,
al albului cel deformat,
al socotelii falsificate.
Întreaga legiune face expediţie pentru
falsificarea
teritoriului liber virgin.
În captivitate e şi iubire,
încătuşată cu zilele denaturate în forma
tuşului negru
vărsat peste nescris şi
alb.


 NU EXISTĂ NICI POARTĂ DACĂ NU ESTE


Răbdătorii şi suspecţii
nu se îndepărtează de poartă.
Iar poarta nu e
nici acolo unde e lumea cea mai subţire,
unde hernia acoperă vidul şi
dă porecle numelor.
Nicăieri nici limba mai bună,
nici mai bine pe doi munţi egal
înjumătăţiţi,
numai ceva ca o înceţoşare murdară
pe sticlă,
ceva ca un nimic,
nimic în mijlocul furiei după ceva
ce ne lipseşte.
Nu există nici poartă dacă nu este.
Cred că mi s-a imaginat această inexistenţă
să nu fiu.

 VOPSITORIA


Îndată ce mă trezesc în băltoaca
propriului chip,
mă repet,
unele grăunţe colorez în roşu,
altele în alb;
nu vopsesc ochii albaştri,
nu vopsesc culoarea care, unită uşor
cu altele,
dispare prin contopirea lor;
soarele coace astfel toate culorile,
le fierbe ca pe oul
cu gălbenuşul tare,
embrionul este gătit pentru seară.
Mi-e teamă de frumuseţile care se-ascund dibace
în teama de feţele lor,
teamă pregătită într-un fel vânătoresc;
mă vopsesc în altele
şi ele se vopsesc în mine,
nu dau altora să îmi atingă grăunţele,
să nu mă depăşească
prost colorat
în faţa soarelui ce coace.

 ZEIŢA


Ea stă întinsă în mijlocul camerei mici
cu cărţile
aranjate pe două rânduri
şi tot atâtea rânduri de praf.
Ea urlă din cameră numele noastre.
Urlă teama întârziată.
Pe tablourile târzii o bat ca pe un copil.
Pantofii au făcut bătături piciorului umflat.
Ştie că nu ştie că e desculţă,
că la micul televizor nemţesc
joacă ai noştri contra ai lor
de două ori peste patruzeci şi cinci de minute.
Minut cu minut,
iarăşi pe cerc în cercuri,
îmi amintesc o poezie de-a ei cât timp
în paharul cu lapte de viţică
se dizolvă o pastilă de bensedin.
Nu e linişte de ţipetele din tablou pe care
le-ai tras până la poartă.
Cei mai buni pot pentr-o clipă
să o deschidă,
să vadă cum aerul la mic dejun ia timpul.
Mă doare,
şopteşte zeiţa,
totul m-a durut dintr-o dată
şi prin durerea dinăuntru care îmi e
de când am păşit pe aceeaşi poartă
pentru o masă cu văzduhul.
Ea nu stă liniştită întinsă-n pacea ei,
nu bifează decât în pace.
Neliniştea ei e veşnicia Zeiţei
ce-şi scrie ultimele respirări
cu care atât de clar şi de frumos ne
urlă numele.

ESEU DESPRE EA ŞI EVA


Nu fac însemnări despre Tine,
despre cantitatea de subiectivitate
din care cauză prea mult a mea tu eşti,
nici nu insist omenirea
să conving
că Tu cu adevărat eşti Tu
0şi ca o idee,
şi ca o gravitaţie
care se demonstrează în memoria mea
ca o teoremă pitagoriană
şi resemnarea numărului Pi ludolfian.
Nu pot să demonstrez aceasta prin alte
mai mult în relaţia demonstrativă
ce te deduce pe Tine în Mine cu resturile
Evei
şi intoxicarea cu măr a stomacului ei.
Poate Te transcriu în recunoştinţele şi
excomunicările lui Cioran, ale lui
Adam şi ale piliturii coastei sale.
Nu văd acest text să aibă trupul
altui sens şi
nu-Ţi permit să mă copiezi
din Biblioteca Duhului Sfânt
în care se citesc cu aroganţă
tălmăcirile


TĂIETURILE, FEREASTRA
DOUĂZECI ŞI ŞAPTE OCTOMBRIE


Douăzeci şi şapte octombrie este
o altă lună când tu nu eşti cu noi,
când doar în vis ne chemi,
mai întâi unul pe altul,
apoi mai întâi altul pe unul.
Doar groaza e martor cum irealitatea
stimulează trupul să ardă
cu visul şi cărţile lui.
Două gerbera roşii am încrucişat lângă
faţa piramidei de lemn.
O propoziţie în două rânduri pe al ei
D. M.
1921 – 1998
puţină, foarte puţină matematică pentru un suflet
din suflet,
puţin şi cele mai precise simboluri ce pot să se
încrucişeze.
Prin înclinaţia spre dreapta a văzduhului acelaşi
nume al cuiva mai îndepărtat, de exemplu…
În faţa monumentul de pe alt mormânt
străinul cu numele şi prenumele fratelui D. O.
şi lumânări scurtate de două flăcări.
Zăpadă
şi cu ea numai o propoziţie:
Te iubesc.

 URIAŞUL, SMINTIT


Uriaşul în subsolul paginii, prin
mişcarea pentru mâncărimile pielii
descuamate,
mereu puţin alături,
ca în textul S. P.
mai sus sau mai jos,
înainte de schimbarea trainică a
ameninţării formei în forma ameninţării.
El e posesorul Dicţionarului în care fiece Cuvânt
c-o presupunere alergică.
Vorba sa e legată prin tăcere în
şiruri de corecturi
în care nici o formă,
nici un trop,
nu e moment eliberat de-aducere aminte.
El nu se poticneşte nici în
jocul uitării
în palmă
a cinei, prânzului nebunesc în mijlocul dimineţii.
Se observă efortul susţinut al clipei pline de
supe de ciorapi şi de căruţe.

HOTARUL


Nu ştiu ce să mai spun
şi pe lângă asta să fie tot spus,
ca atunci când se vorbeşte pentru prima oară
în mijlocul strădaniilor
cu care am coborât la apă
şi am băut din ea.
Băuţi de cuvinte,
ne-am găsit acolo unde suntem,
la mijlocul între trup şi sufletul
care a aruncat neîncetat frânghia
dintr-o parte în alta,
crezând că ştim unde ne aflăm;
cu câtă uşurinţă putem sări
peste ascunsul zid
ce invizibil este mereu acolo unde suntem,
deşi nici lui nu-i e uşor vreodată,
în special când trebuie să fie
altfel
(vizibil).

 AM VĂZUT TOTUL


Am văzut totul
despărţit în cel ce are
for-mă,
cel fără for-mă ştie să
ex-iste.
O mie de imagini în una
re-cunosc.
Multe in-vizibilităţi nicicând
nu afli
vântul,
apa,
ceaţa,
ploaia,
cine e cine în povestea mea
ascultă eroul cum cântă
răs-punsul,
cum nu se află prin răsturnarea
numelui.
Nimic nu e des-coperit.

  NICIODATĂ LA SFÂRŞIT NU ARE IMPORTANŢĂ


Niciodată la sfârşit nu are importanţă
cum a fost
şi de aceea totul e pro-nunţat.
Importanţele îşi au propria împărăţie
în care nu vom ajunge niciodată,
indiferent cât de devreme pornim.
Nici cei care din ea pornesc
spre noi
nu vor ajunge mai departe
de drumul pe care nicicând nu îl vom tra-versa.
A călători înseamnă a te iubi pe sine.
Acesta este marele drum,
focul înghite nerăbdător,
nimic nu se ridică din cenuşa lor
care cu flori sădeşte între noi.
Astăzi ne păzeşte de ştiinţa aspră
şi de contractul voluminos.

 TE IAU DINTRE DEGETE

Te iau dintre degete
cu un păienjeniş de miere,
te pun pe hârtie
între ce n-a fost terminat de scris,
între nedescris.
Năluca aşezată nepoliticos
îmi dezveleşte faţa,
în invizibilitatea mea nu este hotărâre
pentru o privire mai bună,
nu te desenez,
în locul artei mă rog,
mă rog mereu cu aceleaşi cuvinte,
cu aceleaşi suspine,
în întregime şoptind, să fie
încurcată o altă rugăciune;
ce zi frumoasă e în mijlocul cerescului
neant,
cum vântul suveran trece cu ea
prin mine şi nu mă face să
mă răzgândesc.



            Preveli na rumunski Miljurko Vukadinović i Maria Mutici






SALA DE LECTURĂ (1989)


MICUL DEJUN, PRÂNZUL, CINA


1.
Nu am mai puţin decât cei care în general
nu au.
În sărăcia lor există ceva, există
iubire în floarea mirositoare.
Şi oricând mă nasc, când mă ridic
din opoziţia neglijentă
a întunericului,
îi cercetez moartea care a putut să mă dorească.
Alerg după ea să îi mulţumesc, să mă scuz
dar ea se-ndepărtează şi se preschimbă în ceva
în faţa mea.
Şi iar viu sunt, floarea miros.
E timp puţin între trei mese, între aşezări,
între băut, între plânsete, între râsete.
Şi îndrăgostirile timpul şi-aduc
fără motive speciale, ca o maşină, exact înainte, exact înapoi
te rostogoleşti.
          CÂND SE LINIŞTESC MÂNCAREA ŞI BĂUTURA,
          ÎN LINIŞTEA ABUNDENTĂ
          MOARTEA CUIVA STRICĂ ZIUA,
          PLÂNGE MUZICA FUNEBRĂ
          ŞI IATĂ-TE-N CORTEGIU ÎNTRE
                                                           DOUĂ PĂCI.
Iau de pe tavă carnea slabă şi o tai felii
pentru prietenul ce va veni;
felul de mâncare e legat de misiunea pancreasului,
prăjiturile pe umerii salivei
şi vesela fasole ţărănească ce place tuturor,
ce dăruieşte, ce îmbrăţişează.
TABLOURILE SOSESC SINGURE ÎN SĂRĂCIA
                                                                       ZILNICĂ
PRINTRE MULTE SARCINI, până ce te menţii
pe bancul de nisip: EU SUNT

2.
Pe pământ nu există minerale în stare pură,
hidrogen, azot
şi în plămâni singur poate ce s-a născut
alaltăieri.
Dizolvat fără rugină şi putreziciune
          ŞI CUM SĂ LE EXPLIC OAMENILOR
                                                                       TAINA
          CÂND NU ESTE CUVÂNT DESPRE IUBIRE, CERTURI ŞI RĂZBOI?
          CUM A RĂSPUNDE DESPRE SCLIPIRILE FINE
                                                                       DE PE PĂMÂNT
          CARE TE PĂTRUND CA PLOAIA?
Şi ploaia iarăşi speră şi iarăşi e afară
pe aceleaşi spice, sprijinită şi strigată.
Cad oare din moartea ei experimentală,
undeva ascuns între ploi,
undeva între peisaje umede,
deghizat până la râs,
căci oamenii de umbrele nu văd ploaia.
Se înseninează, oamenii fără suflet se roagă.

3.
Nu mă aflu printre cei care mă ascultă,
printre meseriile lor.
Latră numai obişnuinţa din noi
după milostivirea diferită.
Precum în basme, nimic nu e adevărat.      
 SALA DE LECTURĂ


M-am aşezat pe scaun
probabil chiar pe acela pe care Laza Kostici
şi-a strâns genunchii
şi a privit peste ei la micul glob
de pe tavan,
aşa s-a îngălbenit de la vremurile trecute
ale cărţilor închise în sticluţe.
Pe umerii bătrâni tablourile atârnă,
iscălituri şterse munci timpurii ascund,
direcţii de casare
ale unei etape albe, negre şi albastre.
Alături de cafeaua dulce după o băutură rece am tânjit
în prima zi călduroasă de vară
şi am incitat la revolta imaginaţiei.
Numai pentru o clipă întrebările au băut
în sănătatea mea.
Kostici sau Laza, Dumnezeu sau Diavolul
au aruncat tăieturi din biografiile lacrimilor iscusiţilor
pe marginea ceasurilor crăpate.
La terminare, l-am provocat pe Kostici
să scoată mărunţişul de la întreaga mită.
Am propus să coboare.
Visul, din adăpostul său de campion, mi-a tras
pe ochi tablourile.
A trebuit să continuăm discuţia în alt loc.

2.
Toate aceste nopţi le-am împărţit la două părţi:
celei care scrie şi celei care se ocupă cu gândirea.
De pe stânca prostiilor selectate
am jurat că voi apăra pe cel slab,
că nu vreau nimic, nici un pic din biografia tatălui.
Gura mi-a fost plină de straniu clei pentru cuvinte,
ca într-o roată s-a jucat cu mine partea lungă-a nopţii,
am exclamat, straniu plânset am întâlnit la jumătate.
          Dacă femeia e icoana pe care o vei ameninţa şi 
          atunci sub cadrul ei mărturisirile
          trebuie să fie complete.
Cărei femei deasupra celor care vor dărui femeii când are nevoie
şi în măr,
şi în mărul aurit din păhărel,
atinge mult, multe extremităţi.
Numai o clipă m-aş asculta vorbind
în mijlocul SĂLII DE LECTURĂ:
am terminat tot de cântat şi nu am rămas dator.
În vitrină pot doar să-mi pună capul
iar trupul să-l arunce-n râu, în apă rece.
          În aceste nopţi am zburat prin
          Univers.
          Astfel, în papuci şi cu barbă,
          să-l caut pe Kostici prin cafenelele
          lumii albe,
să economisesc nişte mărunţiş
căci aici jos, pe pământ, te cântăresc şi te înalţă
prin el
şi nu e important
care eşti Kostici,
atâta vreme cât eşti Kostici.
          Din crăpătura ţigărilor, fumul cald
          a făcut un curcubeu pe cerul întunecat
          iar urmele sale au strâns plămânii.

3.
Am
şi în josul întunericului,
prin dimensiunile sale inegale,
în mijlocul străzilor sparte din ele
am silabisit paginile, mutarea
timpului morţii.


ROLUL MEU ÎN POEZIA UNIVERSALĂ


Ei râd
când eu compar
poeţii mari, când scriu despre cei
mici, mărunţi analfabeţi îndesaţi
în rame mari,
turnaţi în geamuri.
Ei râd.
Întreb animalele domestice de cine râd
Şi animalelor sălbatice le pun aceeaşi întrebare.
Şi să fiu explicit: vieţuitoarele,
şi domestice, şi sălbatice respectă legea celui mai puternic.
Se retrag.
Aleg dintre notiţe şi metafore.
Ridic povara, îndoi cercul: scrie:
Cineva deschide scoicile,
Cineva se uită la televizor.
Apropii literele,
umbrele mici le mărit pentru cele mari,
Umbre în plămâni stropesc cu apă rece
Şi visez ca la ziua înscăunării
prin întunericul strâns,
citesc poeţii mei.

FĂCĂTORUL DE CONTRACTE


Când eşti cineva într-o poveste urâtă,
sora îndoielii ce chipul şi-l strică
Nu vrei să citeşti poezie,
nici pentru un lucru mare să te lupţi.
De la muchia ochiului ieşi şi intri.
Inima întunecoasă-n pieptul tău
ţi-a risipit sângele rece.
Îi numeri picăturile în fiecare seară.
În alt colţ nu exişti.
Poate-ai putea tot duhul tău deodată să-l deschizi,
să rânduieşti cum trebuie stâlpii-n dezordine
şi-n ei tot orizontul să-l clădeşti.
Ziua se holbează în noapte lătrătoare
iar în oameni sunt toată bătrâneţea şi schimbarea, fără:
ochii şi numele.
Se revarsă propoziţiile egoiste în jurul gândurilor tale
Şi întreabă: vrei?
Noaptea trece prin lumina puternică de zi,
tipografii zbârnâie
culegând noi poezii.
Totul este la fel. Totul este la fel.

BIBLIOTECA MOARTĂ

Acum
am o puzderie de cărţi,
unele sunt mici,
altele sunt mari,
sunt mâzgălite şi prost legate.
La început
au stat în mijlocul
camerei
unde am vrut să pun nişte
mobilă.
Au incomodat, aruncând nişte pungi cu obiecte
care se mai pot cumpăra doar
prin comision.
Am aşezat cărţile într-un mare
dulap.
Astfel închise, au născocit
o linişte uriaşă.
Câinii au lătrat ca turbaţi în
vecinătate.
Poliţia s-a ocupat de anchetarea
panicii ivite pe neaşteptate în oraş.
După câteva luni
în dulapul meu s-a găsit un mort
iar eu am fost vârât la închisoare.
În timpul nopţii am evadat în secţia
de observaţie.


CĂTAREA


1.
Mă observă
prăbuşirile inexperienţei oamenilor
(probabil mă şi examinează).
Ştiu numai cât
să existe aceasta,
să existe marginalitatea sa exterioară şi
interioară,
să fie fiecare prezent despărţit,
ca natura să gândească şi la fel să
clatine din cap.
Şi eu observ faptele
pe care nu le înţeleg,
care pot provoca revărsare
în capul (meu),
care pot şi să nu fie,
să se atingă de ceea ce capul
(meu)
poate clarifica.

2.
Printre examinare
(observarea)
mea şi cea străină
cercuri de suprafeţe
inegale
se conturează din belşug
şi sărăcia vidului
şi bornele de lângă drum indică pe sensurile
care se desfăşoară între coline şi abisul sufletelor
omeneşti.

3.
Nu mai ştiu de iubiri,
Nu mai ştiu de morţi,
Nu mai ştiu de semnificaţii.

4.
Pot doar să ştiu
tot ce provine din ignoranţă,
din neputinţa de a traversa
şi imaginata
(pro)funzime
care ne întinde şi ne preschimbă
dintr-o
Egalitate
într-alta.

5.
De inegalităţi
cu toţii ştim.

6.
Deasupra cotloanelor puterilor trufaşe,
vapori de apă n-ameninţă pe nimeni.
Pe cerul de poveste ei se vor
transforma în ploaie
şi ne vor ajuta sa ne extragem
din pământ,
noi cei ce suntem îndesaţi în el
(însuşi)

7.
Înseamnă asta oare
depăşirea a tot
ce-mpiedică o respiraţie normală,
ce ţine cucul în colivii
de polistiren
şi pe poeţi în ameninţările de fier
ale-ntunericului.
Acest semn nici prin magica scândură
nu poate să priceapă
de pe acest loc
din care se rostogoleşte începutul.

8.
Există multe pluraluri la care suntem
obligaţi.

9.
Există multe pluraluri la care suntem obligaţi.
Există multe pluraluri greşite
ce se vor smulge de la noi ca fiul unic
(singular).

10.
E imposibil să fie acuzaţii vinovaţi
pentru tot ce visăm şi tot ce ni
se-ntâmplă
din motive
pe care mai întâi trebuie să le gonim din
sine
pentru curăţarea capului
şi abia atunci să folosim cătarea
(cuvinte
ale cătării
revolverului
vaporului de apă).

DESCHIDEREA


Deschid peretele camerei invizibile.
Pot să mă surprind întâmplător singur
pe mine
în prezentul ei tainic şi
morocănos?
Mă străduiesc să ţin minte
ACEEA
ce va spune,
ACEEA care în părţile umbrei
încearcă să-şi găsească
gândul zadarnic.
Linia trasă la graniţă, din cauza cărei
nu putem fi
Schimbători.
Reţin tot ce în fiinţa unui individ
se găseşte în litigiu de tot ce se deosebeşte.
Conflictul,
ca aşchiile incitante / cuvântătoare.
Liniştea
se-aseamănă cu lanţul îndoit de gând
pe colierul ei secular care ne încetineşte
cu magnetul lui şi nu ne lasă să plecăm,
să ne-ntărim la mijloc (independenţi şi
in-corupţi) între ipoteze şi
Morţi.
Nopţilor până la destrămarea cărţilor,
aici în mijlocul independenţei
de sine.
Ne-formata putere a existenţei
şi nu mă tem să fiu aruncat în ACEEA
ce nu înţeleg – care e cel mai puternic
(mâna magnetului care ne trage şi uneşte).

REEDUCARE


Ne toarnă
dintr-un cazan în altul
ca pe un cer bine gătit
şi pe căldură o învaţă
( cu stările ei insuportabile ).
De la pistruii de pe faţă ni se creează balonaşe,
cu ajutorul lor zburăm şi care
gravitaţii ne opun.
Zburăm peste bazin şi văi,
zburăm prin aer negătit 
având baloanele noastre confecţionate
din cazane
pentru turnare şi reeducare.
Cel mai apropiat vecin al nostru,
ţara
gurilor închise ne observă atent
şi nu ne confundă.

PLATA ÎNTREŢINERII


Nu i-a fost uşor.
În fiecare zi a trebuit să demonstreze
oamenilor din jurul (de deasupra, de afară, de lângă)
său
ceea ce ei nu văd.
Să le pună întrebări învăţându-i
teoretic (sau practic)
citirea.
Vorbind despre animale s-a folosit
de plante.
În monopolul inepuizabil de culori,
fiecare capitol a început cu teza.
Fiecare om e talentat.
Să fi continuat transpirat să povestească
de pericolele talentocraţiei,
de dezacordul nervos care aduce moartea,
de mintea ce împrumută putere
din anacronisme fizice.
În mod special a ţinut lecţia despre instalaţiile
însângerate,
confruntând pe Socrate cu Herder,
săritorul cu prăjina cu paraşutistul.
A ştiut să râdă frumos bacteriilor
din sudul Africii
şi croitorului Bergman.
Şi pe lângă asta să fie (mereu) în blue-jeans
ţipând (în fiecare miercuri) de lamele de ras tocite
în timp de câteva minute,
înainte să fi spus (lângă fereastra deschisă)
gazdei
că nu sunt bani să plătească locuinţa.

MONITORIZAREA INIMII

1.
Se poate greşi
şi în piatră
şi în apărarea coloniilor aeriene
în mijlocul propoziţiei
prin care reciţi adevărul despre
boala ta.
Greşeala e document neocolitor de soartă,
peretele camerei pe care din cutia de medicamente ai zidit-o.

2.
Poeţii neexprimaţi
gândesc
că prin disertaţiile lor piezişe / verbale
pot să păzească amintirile
şi neîncetat se-amestecă în bătălia despre sensuri,
căutând în limbi ilogice şi străine
fărâmiturile speranţei lor
care în fond se reduc la silabisirea
gramaticii morţilor învechite.

3.
Capetele mai simple
nu fug din natură.
Ele constant trunchiul îşi cumpără
şi se bucură de apa
care e mult mai luminoasă decât bezna
şi pielea pământului necunoscut.

4.
Boala sub sânul stâng
va avertiza, va restitui loviturile
celor care prea mult aşteaptă,
citesc (tot),
puţin se plimbă,
Socotesc şi îmbătrânesc.

5.
Totul se poate opri
(ca şi privirea).
De altfel,
în pauze, comandanţii
nu îşi câştigă luptele cele mai glorioase,
făcând duşmanii mai inteligenţi.

6.
Fiecare carte nouă e reflectarea
neîncrederii
pe care o avem faţă de martorii
soarelui, focului, apei, aerului, mărului.
Cartea e şi mărturisirea vinei
pentru neputinţa
în ai cărei iubiţi ne-am prefăcut
şi îi plătim alimentaţia
cu poezie
sau fiecare în felul lui.

7.
Fiecare a şaptea zi este
sfârşitul unei nelinişti
şi pregătire pentru una nouă.

8.
Credinţa, iubirea, scrierea
sunt toate muncă silnică
şi a fi cel mai bun
(şi între vârful cel mai înalt al existenţei).
Nu cunosc nici un Sisif
care a împins piatra în pantă
şi a trăit nepedepsit în temniţele sale.

9.
Ce e viaţa în general?
Îi întreb şi pe aceia pe care sinucigaşii îi numesc
nebuni
şi cu deplină precauţie moartea
îşi linguşesc:
se îngrijesc de băuturile gazoase,
de furnizori şi visele supraaglomerate.
Are viaţă măcar o mână,
Un ochi,
O guşă?
Cel care ştie răspunsul
ridică două degete până ce îi notez
întrebarea.
Aceasta este valabil şi pentru morţi.

10.
Scriind astfel povestirea,
punând întrebări,
M-am hotărât să plec la doctor.
Am deschis uşa cabinetului,
l-am privit pe tânărul în halat alb.
În mână aveam instrucţiuni şi în ele era scris
- Monitorizează inima – am pornit spre strada Liniştită.

SFÂRŞITUL ANOTIMPULUI (1991)


CONŢINUTURI

În tomberon oamenii aruncă tot, în afară de ei.
Printre conservele goale, mâncarea lor neterminată,
carnea de calitate, merele putrede, se poate afla si nişte
Dostoievski,
pătat şi cu amprente.
Are şi scrieri făcute bucăţi, fotografii respinse şi rupte
şi părţi destule pentru a asambla
o bicicletă pentru bărbaţi sau dame.
Oamenii iute tot refuză.

MIŞCARE DE REZISTENŢĂ

Se întorc de departe mai bine organizate
spiritele rele,
lunga coloană extrage o urmă lungă din
ele.
Fete îmbrăcate în mătase poartă pe cap
vin în vase de lut
iar bărbaţii bat armele cu-argint,
milioane de cuvinte răspândesc venirea sunetului
în cer şi pe pământ.
Draci cu cozi şi îngeri cu universitare
diplome se amestecă cu oamenii.
Nicăieri împăratul, trece primul gând la venire.
Nu-s nici împărătese, nici curteni, nici scribul nimeni
nu îl vede.
Doar sârbii astfel au mers în noua vatră,
strivind mortal bătrânul pe care nu îl ştiu pe nume,
fără-ntrerupere privind notiţele în care
cu siguranţă îşi apără ştiinţa de migraţie
şi ura lor când astfel glăsuiesc.

OBSERVAŢIE


1.
Se plămădesc poeme groaznice
şi cei care scriu şi cei care ascultă
noi jocuri de cărţi ei joacă.
Înţelepţii bombăne cu ironie
până ce primii, secunzii şi terţii se veselesc la sfârşitul
unui anotimp.
Rime nou apărute tulbură liniştea jocului,
teribile cuvinte folosesc, recită
sonete.
Scuipă pe jos şi pe chipurile trecute
şi se bucură pe cortegiul fricii.
Numai ce se pune în sicriu,
ce cu întrebări necorupte
înăuntru: inimile amestecă sângele şi mută
ne-smintitul aer
fără provizie, fără o cerere anume.
Cel mai greu le e tălmăcitorilor,
şi ironiei îi e greu.
Se spune:
          să se facă prin mutarea accentului
          tematic,
          să se confrunte cu problemele sale
          ale constituţiei, deci automenţinerea
          până ce modul de cântare rămâne nemodificat,
          în afară limitei dictate de
          specificitatea temei.
          Şi toate astea faţă de încercuirea
          istorico-existenţială
sunt descompunere, criza pasiunii.
Au cucerit pe intelectualii nedefiniţi şi-n plus:
Poeţii plămădiţi
se sălbăticesc.
         
2.
Din care ia această educare
o bucată a temei lirice, duhul său?
Ce te poate grăbi,
ce-ţi poate produce nelinişte ireală?
Care iese, care găseşte provizia,
Care cu ironie deţine taina vorbei,
care profită în exclusivitate de resursele
Limbii,
Ale vorbei
pseudo pronumelor.

SCOATEREA LIMBII

Am acceptat invitaţia domnului
fără să pun nici o condiţie,
doar să privesc.
Fiecare cuvânt al lor a stârnit răscoală
în neant.
Citatele mari au căzut în noroi;
în soarele indiferent au evaporat
slova de plumb
şi populaţia ameninţat-au cu a lor otravă.
Nici sute de cărţi îngrămădite una peste alta
nu i s-au putut opune.
El doar şi-a scos spre neant
Limba.

MONOPOL


Vor oare aceştia,
ca cei de dinainte şi cei ce vor veni
sa scrie cărţi şi poezii?
Vor sufoca iar oare ciripitul în
bubuit teribil:
focurile, apele, privighetorile?
Cutează oare cineva să se ridice contra
insuportabilei şoapte-a hârtiei?
Contra acestui monopol nebun
ce ne-a făcut jertfi a cuvintelor noastre
onoare
şi am uitat să întrebăm:
toate acestea cui folosesc?

CHEMAREA PUNCTULUI


Nu se adaptează uşor lucrurile
să devină iarbă, tablă cositorită
pentru căptuşeală.
În fiecare poezie despre carte
cel mai prezent e caracterul provizoriu.
Cuvântul din cuvânt e ca un vierme-n dinte,
odată tot trebuie să extragi
din tot ceea ce iarba naşte iarbă sau
îi revine poeziei.
Cel mai dificil e să determini partea
înnegurată a feţei
ce-ţi cere să modifici propoziţia.
Şi chemi punctul.

CHINUIRI CU CITITORUL


Iată, ce iresponsabil a fost cititorul cu mine
cum îndepărtează cărţile şi Biblia nu o citeşte.
Şi l-am rugat să se grăbească
şi să se pregătească pentru drum: să recunoască tot.
Undeva am greşit. Aşa se pare.
Şi nici să îl jelesc n-am învăţat.

Cum să citesc acum de la-nceput? Pentru a doua oară.
Cum să m-obişnuiesc cu slovele, când în imagini
tot am schimbat? Şi cu tablouri pereţii am acoperit.
Cum să mai merg când poza mea cu sfoară am spânzurat-o
pe perete? Cum cititorului să poruncesc fără de limba
ce am schimbat pe cititor?

 MATEMATICĂ BIZARĂ (1991)


DESPRE LECTURĂ

Oamenii nu mai citesc cărţi.
nici măcar pe Karl May,
Nici măcar pe Karl Marx
Din cauza existenţei intelectuale ei iar sunt obsedaţi
de întrebări,
nici măcar cei care vorbesc fluent engleza
nu trebuie s-alerge dintr-o iluzie în alta
iar lăudarea iluziei este la fel ca lăudarea
prostiei sau a intelectualului.
Deosebirile s-au îngustat proporţional cu starea temeliei.
Aşteaptă doar explozia şi ţipătul din urmă.
De ne-nţeles este câţi mincinoşi pe stradă sunt,
câţi politicieni sunt mai periculoşi ca mafioţii
şi mai perverşi.
În fiecare zi ei clipa de prisos o caută,
clipa lipsei de energie.
De asta oamenii cărţi nu mai citesc,
nu citează şi nu re-citează.
De fapt, îşi consacră teama
şi explorează tot ce este trupesc.
De fapt, ei nu mai citesc
nici pe Karl May,
nici pe Karl Marx,
nici alţi scriitori diverşi.


 MATEMATICĂ BIZARĂ


Ceva a început
Şi râul mai repede curge
Şi norul negru e tot mai aproape
Şi singur mult mai simplu sunt.
Privesc cum chipul mi se măreşte în oglindă
şi cum din ce în ce mai greu mă văd.
Cum ochiul se lărgeşte fără margini,
Cum toată gălăgia de nesuportat până la inimă ajunge.
CUM îl sună pe CUM
În:
restaurante,
          pe străzi,
                   în spitale,
                            pe stadioane,
                                      în pat.
Adun, scad, citesc formule.
Mă ajut de matematica bizară
Şi-n contul cuiva eu sunt un număr, de exemplu:
câţi litri stau în mine când sunt trist?
câţi litri de veselie pot…
câţi ne-litri există-n mine când eu nu-s?
ŞI NU SUNT CĂ NU SUNT
ŞI JOC SUNT
ŞI SUNT CĂ SUNT.
TOTUL E GLASUL MAI VOIOS AL STIHULUI MEU, TOTUL MAI BINE
                                                                                                                                 CÂNT
AM REUŞIT SĂ LEG CÂNTECUL ŞI GÂNDUL ŞI
                                                                                  IARĂŞI SOCOTESC
CÂT COSTĂ POEZIA.



 CREATORUL


Despre creator s-a scris în diverse
moduri.
Sunt folosite texte şi motive ale
celor mai vechi popoare şi civilizaţii.
Au cugetat creatorii despre creator.
Pentru a-l defini au mers,
au comparat şi au exagerat.
Poetul a găsit toate aceste în figuri,
a găsit o altă amplasare a cuvintelor,
a desprins creatorul
şi sub mască l-a pus.
Dar creatorul nu ar fi nimic, nici mai bun, nici mai rău
decât acesta,
rămâne nemişcat acolo unde duhul întreg a pierdut
sau acolo unde l-au propus slabii şi inculţii.
Cu secolele, umbra cade astfel de pe el,
cu secolele poetul se transformă-n creator
şi cu ciripitul său din el ţâşneşte
Până nu îl mai notează.

 SHAKESPEARE


Shakespeare nu mai vrea pe nimeni
pe stradă
doar să-l joace, să-l citească.
Şi, ca într-un ospiciu, ceva nu ţi-e clar:
despre ziduri, despre funcţia lor.
Dacă îl pui pe Dostoievski sau pe Kundera
în locul lui Shakespeare
Câinii or să-i latre si or să-i atace
pe trecători si conferenţiari.
Fugarii numai in teatru sunt
lăsaţi în pace.
Pot să viseze dacă au cumpărat
bilet.

DESPRE LIBERTĂŢILE MICI ŞI MARI

Vibrează:
capul şi raţiunea
în fiecare cuvânt
pe care îl glăsuim şi căruia
ca un sclav îi slujim:
Limba nu are în noi altă dorinţă.
Ne înclinăm şi ne supunem
precum iarba spre foc,
născută şi ucisa
între culorile sale.
Totul a rămas o atmosferă
fără final
şi o lumină
ce ne atinge cu ale ei
îndepărtări neîngrădite.
Ne calmează numai
atacurile de nervi
şi de cunoaştere
despre existenţa micilor şi marilor
împroşcări sângeroase ale
libertăţii.


POETUL CUMINTE

Un poet cuminte nu trebuie poporului.
El
îl insultă prin tăcerea sa.
El
astfel dă târcoale fricii
şi iarăşi sluga cuiva e.
Cuiva îi aduce apă.
Poetul cuminte
nu mai poate fi dintre oamenii trişti,
dintre cei nenorociţi.
Poetul cuminte nicicând nu va intra-n istorie.
din cauza poporului.

CITATE (1992)

PREA MULTĂ SCRIERE


Prea multă scriere grăbeşte
consumarea incredibilă a organelor interne,
a vieţii, a umidităţii.
Simultan, provoacă o panică de necrezut
în cap, măreşte presiunea sângelui,
deschide răni, băşici pricinuieşte
şi acestea fac puroi
în cerul gurii şi pe tălpi.
Astfel de fenomene sunt mai urâte ca
scufundarea
confuziei iubirilor,
ca îndepărtarea prietenilor.
Şi doare, căci niciodată nu ştii unde eşti,
tot ce urmează din astfel de prostie.
Cât de morală curtea de judecată este?
Există o crăpătură în dovadă,
în necitit.
Prea multă scriere derulează şi redenumeşte
şi totul pe banda invizibilă se întâmplă
în chirilică,
în latină,
în tipăritură,
în scris.
Pe scara ei coboară de fiecare dată până la fund
şi de ajungi în hău nimeni nu-şi poate reproşa
pe măsura siguranţei, pe condimente
la mic dejunurile, prânzurile, cinele de pe meniu.
Prea multă scriere cheamă înţepături din toate părţile.


 ŞI IARĂŞI BÂLBÂIŢII


Şi iarăşi bâlbâiţii
ciocăne evanghelia. Păcatele
îndreaptă.
Nici mişcarea accelerată a pământului nu schimbă
unghiul sub care sunt înclinaţi asupra
Hârtiei.
Îndârjiţi, scriu poezii. Şi stiluri noi
ei inventează.
Pentru bani buni din joc în joc ei
trec. Şi iarăşi bâlbâiţii.

 CĂRĂUŞUL POVERII


Greu este cu povară mare,
o spune înţeleptul
cu un ironic comentariu despre greu
împovăraţii poeţi
cu care-i greu să treci întinderea,
de altfel, în asta e bine să ne folosim de
soarta lui Voltaire.
Şi peste treizeci de ani de tăcere poetul
poate scrie poezie şi să rămână poetul
care la fel să fie admirat şi de cei care
au participat la tăcere lui.
Cu vorbăreţele e mult mai greu.
Cu marea povară a limbii unii izbândesc
şi toată vederea le e o cocoaşă care din ochi
le creşte.

CITATE


E dificil cu citatele.
Mai ales e greu să le obţii
zilnic
în timpul mesei sau după aceea,
când dragoste se face,
când interlocutorul se ascultă.
Temperamentul lor de spion ţesutul
limbii năruieşte,
experienţa mesajului.
În propoziţiile vechi, impertinenţa lor
creşte până la duşmănie.
De aceea cuvintele casnice şi ideile casnice
se retrag din faţa lor
şi dispar ca un vis
de-ndată ce condiţiile înştiinţează despre asta.
Obţinând citatele e necesar tratament îndelungat
pe văzduh curat.

SCRINUL


Pe fundul scrinului mamei
am găsit un sonet al unui poet
cândva mare.
De ruşine ne-am înroşit amândoi.
Atunci s-a ivit mama
şi a zăvorât scrinul.

LUCRĂRI PE DRUM (1993)


NEPRICEPEREA


Nimeni nu  vrea să atingă pe cel
ce este sub apă,
ce este sub fiecare
amintire,
ce ţine la temelie
pilonii întunericului.
Nimeni ce a visat odată neputinţă
nu vrea să traverseze spaţiul
dintre cuvintele
care separă genunea nemiloasă
a nepriceperii intacte,
monocrome.

Lumina
trăieşte pe ascuns în
ale sufletelor noastre hrube.
Nimeni nu vrea a porni
proces cu întunericul
cu care sufletul împarte.

 LUCRĂRI PE DRUM


A ocoli faptele
rar îşi arată propria sănătate,
cu textuale cilindre lumea învârt
prin spaţiu.
Nimeni nu se apleacă
să vadă de aproape
locul din care nu se fuge,
punctul din care încep piramidele şi
nisipul pe care cei mai talentaţi îşi scriu
destinul.

CEAŢA


Nu este important ce este apoi
sub ea.
Rochia din pluş albastru închis
o poartă insistent,
în partea întunecată a creierului opacitatea ei deasemeni cheamă,
dacă atingi cu simţul mirosului
parfumat al câştigului
în cătuşe nevăzute prinde
prostituata
şi pe scriitorii de romane poliţiste.
Tarner a pictat-o
tocmai din apa Tamisei din centru Londrei,
aici există ea,
unde transcriu,
unde copiez
să mă ascund în ea, în ea ascund toată
ceaţa.

ANTOLOGIE


Dimineaţă
deschid scrisoarea venită
Pe fiecare carte ce ei trimit
e imaginea fiecărui erou
ce este,
cine este.
Îmi notez numele lor
numele şi prenumele
şi
nimic mai mult.
Curăţenia oraşului transportă
hârtia şi
nimic altceva.
Scrisorile sosesc în continuare şi
nimic altceva.


 INSTRUIREA ANARHISTULUI


Plimbarea este un câine
care se pregăteşte să muşte.
După chin se varsă
lichidul insensibilităţii tipice.
Întrebi cu picioarele în apă,
înoţi,
o oră înainte, o oră înapoi,
se zice că e mereu aşa când
pe începători îi instruieşti.
Ziua s-a frânt,
în incendiul enorm ard pădurile de est şi de sud.
Ai visat cum alergi cu pancarte în
mâini,
îţi dau drumul,
cineva a şters parola.
Prin trucuri se evită moartea.
“Lumea a înnebunit”
strigă vânzătorul de ziare şi tensiune aduce
de pe stradă.
Astă-noapte ploaia va vorbi cu mama care se va întinde
de la sciatică şi de speranţa în salvarea
tânărului anarhist.

 ÎN FAŢA MIRACOLULUI (1994)


MEŞTERUL DE OGLINZI


Nici oftatul nu se mai sperie de
vidurile
în mijlocul cărora piere duhul,
până ce tatăl m-a prefăcut,
până ce a avut un atelier pentru confecţionarea
oglinzilor.
Îmi amintesc că la Ziua Sf. Ioan am
dăruit oglindă cerşetorilor
nefericiţi
şi i-am invitat să flămânzim împreună
în atelierul de oglinzi al tatei.
La capătul foamei, lângă lumina binevoitoare
de petrol, tata a fumat la lampă
tutun special pe care l-a numit aşa,
până ce foamea a fugit de la el ruşinată,
tremurând ca o vergea în colţul atelierului
de confecţionat oglinzi.
În marea oglindă a tatei şi flămânzii şi săturaţii
cu toţii ne-am oglindit:
familia şi cerşetorii şi Sf. Ioan
care sosise să vadă cum tata mă
preface-n duh în mijlocul vidului.
Cine ştie unde flămânzeşte acum tata,
în care un nou meşter de oglinzi
s-a mutat.


MESAJ, LEVĂNŢICĂ


Am găsit o hârtie
sub perna pe care mama
o păstrează pe fundul scrinului,
în levănţică.
Pe hârtie era un mesaj
scris cu fosta mea mână
într-un moment oarecare,
într-un loc oarecare.
Urmele slovelor mărturisesc
de masa din lespezi de stejar,
dar ele, despre carte, nimic nu ştiu.
Cine am fost,
cum am reacţionat,
ce sărbătoare am prăznuit.
În scurtul mesaj stătea scris
să nu greşim şi mai departe,
s-avem încredere în simţuri,
mai des noi să iubim
şi adesea să mă-ndrăgostesc.
Nimic din înţelepciunea filosofilor,
nici o aluzie la mesaj.
Delicat am împăturit hârtia
şi ochii am închis,
imaginea s-a deschis singură:
În faţa mea şedeam eu
la masa cea mare din stejar
şi mie îmi scriam mesaj.
Atunci s-a ridicat
şi plin de dragoste l-a pus
sub pernă în scrinul mamei,
în levănţică.

 SCRISOAREA DOMNULUI


Am povestit celor care nu
ne iubesc,
cu stângăcie am silabisit apărarea iubirii,
ne-am prefăcut în răsculaţi
în faţa cărora duşmanul un zid înalt
de metafore a opus.
Ne-am travestit în viteză în poeţi
şi oratori
la fel cum am ascuns înjurăturile
între cuvinte jucăuşe
şi glasuri viclene.
Chipurile slăbite liniştesc privirea
fără concentrare şi dorinţele pentru poză se grăbesc
să ne mire,
să ne ia peste picior.
Se simt trosnetele vertebrelor,
urlă fiarele,
unui iluzionist i s-a părut un ciripit,
fără să ştie că este glasul oglinzii
pe care nu l-a dat răbdarea.
Pe vârful limbii, Domnul a scris scrisoare
ajutoarelor,
explicând în ea fiarele,
iluziile şi ciripitul.
La sfârşit ne-am amintit câtă putere
ascunde-n sine păcăleala
şi ne-am grăbit să ducem la poştă
scrisoarea Domnului.


 ÎN FAŢA MIRACOLULUI


Miracolele nu aleg timpul,
locurile.
Ele în drama intelectuală
chipul găsesc,
pe care se va muta lumina şi prin ea
a lumina imaginaţia
desenatorului ruşinos de cercuri pe apă;
din ea,
poetul care silabiseşte versuri despre
responsabilităţile luminii,
care prin plină propoziţie uneşte povestirea
de întâmplare
şi nu jeleşte cuvintele recalcitrante
şi după obiecte nu se întinde.
Unul din ele va rămâne mereu la sfârşit
să copieze obiectele
pentru alţii care nu vin,
a căror experienţă viitoare
va fi în forma
pulberii,
asemenea pe pată,
asemenea pe praf
va fi partea expusă a peretelui.
Miracolele nu aleg paravanele,
ele le dăruiesc ecoul rugăciunilor
care dezleagă limba şi leagă speranţele drept contragreutate,
care le va târî până la fund, până la fundul beznei
unde miracolele coboară-n taină după responsabilitatea lor.


 LUCRURILE


Cele mici,
durează la fel
precum lucrurile mari,
la sfârşit se descompun
pentru nimic,
fără chip rămân rămân,
decolorează.
La înmormântarea lor
nu se citesc scrisori de adio,
lucrurile nu jelesc,
nu plâng
acele slugi credincioase, cele la care
mă gândesc
nu sunt fobice,
taina limbii lor e în răbdarea
cu care întreţin grămada de linii
de design,
de armonie,
pe care altcineva a ales-o pentru ele;
lucrurile mici nu le invidiază pe cele mari,
nu le interpretează rolurile,
nu le doboară de pe soclu,
ordinea lucrurilor nu modifică.

 CARTEA DESPRE M.


Cartea despre M.
am scris-o pe zidul chiliei,
respins si îndepărtat.
N-am luat parte la
năzuinţele celorlalţi.
Scriind,
m-am rugat mie însumi
sa rămână cartea necitită,
neatinsă.
Numai Domnul a ştiut de chilie,
mândru de neatingerea, de puritatea din
ea.

MÂNGÂIERE


Numai
să nu se descompună cuvintele,
să nu devină strigoi glasurile
pe care le înfăptuieşte alianţa.
Încotro cu tristeţea prepalatală
şi postpalatală?
Încotro cu Limba?
Se povesteşte despre descompunere,
despre sfârşitul lumii-n care
cu nemulţumirile chemăm sfârşitul
şi superstiţioşi focul îl tălmăcim,
fără a arăta cum el se stinge.
Cine mă va ajuta să nu vorbesc
de răsunetul ţipătului cosmogonic,
unul din noi trebuie să plece
să înapoieze Stăpânului descompunerile
şi în cuvânt
să îmi prefacă descompunerea.
Nu te teme,
porunceşte Domnul.
Sunt mereu de partea dreptăţii,
cântă încă o dată dacă mai poţi
şi lasă moartea
să te miluiască.

 RINOCERUL


El nu este frumos
să fi fost păun,
să se parieze pe el
la cursele de cai.
Metaforele nu se acordă cu grosolănia
sa, protestează şi alte figuri de stil,
alte semne de punctuaţie.
Iar eu l-am pictat pe peretele
camerei de oaspeţi,
deasupra scrinului mamei
în care l-a păstrat pe Brehm.
În oraş,
pe marea tablă de şah:
două ordine pentru curaj ale tatălui
şi câtva mărunţiş când dispar proviziile
de ulei şi de făină.
În fiecare dimineaţă ne zâmbeşte de pe perete,
binecuvântând camera,
proviziile de ulei şi făină,
mărunţişul nostru;
ne păzeşte de vise urâte.
Şi a fost frumos,
deşi n-a fost păun
Deşi niciodată n-am pariat pe el
la cursele
de cai.

 SFÂRŞITUL ANOTIMPULUI ŞI ALTE POEZII (1995)


ISTORIA STRĂZII NOASTRE


Strada noastră
a avut toate
jucătoarele fotbalului mic,
fotbaliste fără taţi,
taţi decoraţi.
Pe cicatricea de odinioară-a străzii
o mână neştiută cu scrisul invizibil
a scris povestea
străzii noastre.
La începutul vieţii străzii
locuia un pictor roşcovan.
Apoi au fost tablourile.
Pictorul le-a creat
şi a plecat.
Au rămas picturile să se usuce.
Uscându-se, au readus la viaţă
casele şi copacii de pe ele,
terenul de joacă pentru un fotbal mic.
Şi cicatricea-ceea,
care s-a înţeles perfect cu noi,
Acum nu mai e pe strada noastră,
am pierdut-o la pariu
pe când jucam fotbalul mic;
în această partidă pictorul roşcovan
a ratat de două ori în situaţii clare.

 PEISAJ ÎNTR-O SEARĂ DE AUGUST


Dunărea a înverzit,
S-a retras în adâncul
teritoriului ei.
Adâncul a ameninţat-o
prin albia-i pătată cu
mii de rămăşiţe.
Fluviul dezvelit,
ca pe o plajă de nudişti
sus înălţată peste cei timizi,
luceşte în imagini şi curenţi de apă.
Priviri neliniştite de la vreun trecător
acompaniază mişcarea
unui bul-terrier care
prin întuneric pe vrăjitul pit-bull
cu maximă prudenţă îl alungă.
Se aude un pistol cu repetiţie.
Mamele-şi plimbă copiii fără genunchi zgâriaţi
pe lângă Dunărea-nverzită.
În depărtare sunete arcuite hawaiene
oaspeţilor citează amintiri
cu cea mai frumoasă memorie.
La fel cum berea are gustul rău,
“Ce gust rău are berea din Vârşeţ”
a spus cineva în peisajul
unei seri de august,
într-o tăcere absolută seara Dunărea lăcuieşte,
porneşte invizibilitatea.
Neliniştiţii sunt fericiţi,
pit-bull-ul totuşi a adormit
lângă bătrâna căpitănie.

 CUTIA (neterminată)


Tot ce e în cutie,
indiferent cum ne închipuim
în ce parte deschidem
Senzaţia cu trezire.
A doua vorbă,
tot ce trece de pe o parte pe
alta.
Descurcare.
Schimbarea stării
din curata stare
în starea poeziei
stă în cutie,
dispare din cutie
ca un citat,
ca un strigăt de sinucigaş,
ca un copac pentru spânzurătoare,
ca un poet care perseverează
la propria încuietoare.
Din cutie se împrumută toate
ultimele gânduri,
concurenţa şi autoapărarea distanţei.
Limba din cutie nu e ostatic,
când iese, ca un şarpe iese.
Scundă şi neobservată
aşa cum în cutie se înapoiază
în echipament şi cu condiţie fizică.
Dacă e nevoie
de cutia rotundă ca o sferă,
prin rezonanţa liniştii sale
Călătoreşte în nemărginita depărtare
în echipamentul şi cu condiţia fizică care mereu…

 LAMPA


A avea o lampă
care stinge bezna şi
obscuritatea
e exact darul prin care inima
slobozeşte întunericul.
Acesta este lumina
prin care poetul suveranilor limbii
drumul dezleagă.
Doar veşnicia e îndreptată spre
taina lămpii
şi a mâinii care ţine sus,
deasupra capului,
înălţată deasupra fiecărei bezne
în care prizonierii neştiinţei putrezesc.

NICIODATĂ N-AM TERMINAT POEZIA PE CARE A TREBUIT S-O TERMIN


NU POT SCRIE CU UŞURINŢĂ


Nu pot scrie cu uşurinţă,
nici atunci când sunt pe deplin sigur
că pot să scriu.
Nu pot să nu renunţ la
privelişti şi fotografii
în care am adunat toată
simţirea
despre ceva despre care ar trebui fără simţire
să gândesc.
Copleşit cu poezia pe care o copleşesc
prin existenţa personală şi inexistenţa ei.
Nu pot ca cineva pe de a-ntregul neimportant, Cineva
să fiu Nimeni,
să îi împrumut glasul pe care nu vrea să îl aibă,
nici chipul, nici sufletul, nici pantofii înnoroiaţi.
Nu pot să mut slăbiciunea încinsă
de pe Unul pe Nici Unul.
Slăbiciunea încinsă
se încinge de la tăcerea şi lava care vor crăpa
în mijlocul zgomotului rupturii,
Nu îmi recunosc puterea nici atunci când pot să
nu pot să scriu
şi nu scriu.

 POEMUL DESPRE MAMĂ NU SE SCRIE CA
POEMUL DESPRE NOR


Poemul despre mamă nu se scrie ca poemul despre nor
Dragostea pentru nor nu are scăpare din
nor
nici sus nici jos.
Ea pluteşte împreună cu fantome si texte-fantomă
care sunt mame îndelung selecţionate în
capetele noastre,
învăţându-ne că dragostea nu se învaţă
Nici pentru aceasta cunoştinţele nu-s suficiente.

POEZII SENSIBILE

Ele sunt
sensibile,
sensibilitatea lor e asemenea
sensibilităţii
picăturii mereu asociate cu alte
picături.
Sunt în ea sensibilităţi şi sensibilităţi
ale întunericului
care în zori ajută ziua să nu îşi lepede
lumina.
Întunericul nu e mai sensibil ca zorile,
ca înţelegerea lor pentru regimul vederii
când soarele coboară-n vis
iar luna călăreşte printre stele.
Mâna peste linia dreaptă trage-mpreună
direcţia liniei şi sensibilitatea mâinii.
Şi ochiul e sensibil
când ţintele ratează de fiecare dată.
Sensibilitatea este starea vie a poeziei.
   
 ÎN FAŢA LUI DUMNEZEU TOT A MĂRTURISI


A cădea pe gânduri cu degetele,
umezite în borcanul cu sfeclă
al cui plin de suc roşu
distruge albul de pe mătasea meselor,
a se transforma în pata timpului
în faţa şirului de virgule nearanjate,
a exista alergic la fiecare formă de atracţie,
a se opune adjectivelor care slăvesc,
care ajută urâtul ca pe o parte
veşnicia să slobozească lanţurile,
să joace la bal cu întunericul
şi să strige,
să strige în mijlocul împărăţiei narciselor,
să întrebe deschis
de ce atâtea nume pentru o sigură floare,
a se nega deznodământul,
a împărţi ultima suflare cu necunoscuţii.
Şi atunci a spune Lumii
cât de indispensabil e a iubi Nelumea
şi vorbirea directă spune
să cânte în mijlocul pădurii-n flăcări printre
păsări carbonizate,
să recapete rând pe rând poezia pe nescris,
în faţa lui Dumnezeu tot a mărturisi.

CE A TRECUT PE LÂNGĂ MINE


Ce a trecut pe lângă mine,
trecutul e ca un vis.
Nu există.
Slujba face din vise
uitare.
A-ţi aminti înseamnă a te desprinde
de viaţa care nu a trebuit
să treacă.
Nu există nici ceea ce se poate
întâmpla.
Viitorul e ca un vis.
Nu există.
A visa înseamnă a te separa
de viaţa care nu trebuie
să treacă.
Răspunsul e:
cât ai clipi trece ocazia;
nu rămâi ca şi lumina iute
printre ele şi singur
Nu exişti.

 DESCOMPUNEREA IMAGINII


În timp ce citeam,
mutându-mă de la un capăt
la altul al gândului,
cei care nu citesc
din nou au semănat şi au cernit grâul
şi sfecla de zahăr;
în zone însetate alţii au
transportat apă de la izvoare îndepărtate.
Mamele au spălat copiii,
bătrânii au înfăşurat tutunul în ziare.
Fumul lumii a planat asemeni
flăcării între norii
uriaşi.
Printre rânduri a gemut taina
despre cititor
          semănător
                   sacagiu.
Norul a supravegheat spectacolul vieţii
şi atunci s-a descompus cum
fiecare tablou se descompune.

 A DA MÂNA CU DIAVOLUL


Necuratul mi s-a arătat
mult mai odihnit şi mult mai bine
îmbrăcat
decât am crezut din imaginea lui
generală.
I-am întins mâna
iar mâna lui într-a mea era mai mult ca mâna
unui străin
cu care dau mâna pentru prima oară.
Nu m-a umilit cu privirea
cu care imediat a trasat limitele şi apoi
a evaluat în mare privirea de pe faţa mea.
A propus să plec cu el,
dar până să mă fi decis
s-a îndepărtat
fără a-i rămâne vreo urmă a mâinii sale
într-a mea.
Simplu.
Necuratul a dorit astfel
să-mi înşele păzitorii trupului
care se linişteau unii pe alţii de frică.


 APATIC (1998)


TRĂDAREA


Tu, care nu mă auzi,
sau faci să fie doar asta!
Glasul tău mutat în simţul
auzului
altuia
greşeşti
cum focul greşeşte când
împrumută
glasul Tăcerii,
cum să-ţi explic că Glasul meu
există
şi că Tăcerea toată e mai perceptibilă,
în ea şi
Glasul tău poate intra
cu pasul cu care se alungă
îngerii şi musafirii.
De ce-ţi spun asta?
pentru că simt că m-ai trădat
în faţa casei mele,
în Casa mea în care ai ascultat
visele mele cele mai frumoase 
şi de aceea vrei pentru vecie
ca Glasul înjumătăţit să rămână fără Glas,
departe de Tăceri şi Îngeri
cu care ai trădat Tăcerea.


 SCHIMBAREA


Ziua deformată
în forma tuşului negru vărsat
peste nescris şi alb,
departe de liniştea regulilor îmbrăcate
în litere alcătuite elegant
în propoziţii;
există cu fiecare zi o socoteală
pe care o purtăm şi o plătim în toată
sărăcia şi tot climatul de nesiguranţă
al deformării,
al tuşului falsificat,
al nescrierii denaturate,
al albului cel deformat,
al socotelii falsificate.
Întreaga legiune face expediţie pentru
falsificarea
teritoriului liber virgin.
În captivitate e şi iubire,
încătuşată cu zilele denaturate în forma
tuşului negru
vărsat peste nescris şi
alb.


 NU EXISTĂ NICI POARTĂ DACĂ NU ESTE


Răbdătorii şi suspecţii
nu se îndepărtează de poartă.
Iar poarta nu e
nici acolo unde e lumea cea mai subţire,
unde hernia acoperă vidul şi
dă porecle numelor.
Nicăieri nici limba mai bună,
nici mai bine pe doi munţi egal
înjumătăţiţi,
numai ceva ca o înceţoşare murdară
pe sticlă,
ceva ca un nimic,
nimic în mijlocul furiei după ceva
ce ne lipseşte.
Nu există nici poartă dacă nu este.
Cred că mi s-a imaginat această inexistenţă
să nu fiu.

 VOPSITORIA


Îndată ce mă trezesc în băltoaca
propriului chip,
mă repet,
unele grăunţe colorez în roşu,
altele în alb;
nu vopsesc ochii albaştri,
nu vopsesc culoarea care, unită uşor
cu altele,
dispare prin contopirea lor;
soarele coace astfel toate culorile,
le fierbe ca pe oul
cu gălbenuşul tare,
embrionul este gătit pentru seară.
Mi-e teamă de frumuseţile care se-ascund dibace
în teama de feţele lor,
teamă pregătită într-un fel vânătoresc;
mă vopsesc în altele
şi ele se vopsesc în mine,
nu dau altora să îmi atingă grăunţele,
să nu mă depăşească
prost colorat
în faţa soarelui ce coace.

 ZEIŢA


Ea stă întinsă în mijlocul camerei mici
cu cărţile
aranjate pe două rânduri
şi tot atâtea rânduri de praf.
Ea urlă din cameră numele noastre.
Urlă teama întârziată.
Pe tablourile târzii o bat ca pe un copil.
Pantofii au făcut bătături piciorului umflat.
Ştie că nu ştie că e desculţă,
că la micul televizor nemţesc
joacă ai noştri contra ai lor
de două ori peste patruzeci şi cinci de minute.
Minut cu minut,
iarăşi pe cerc în cercuri,
îmi amintesc o poezie de-a ei cât timp
în paharul cu lapte de viţică
se dizolvă o pastilă de bensedin.
Nu e linişte de ţipetele din tablou pe care
le-ai tras până la poartă.
Cei mai buni pot pentr-o clipă
să o deschidă,
să vadă cum aerul la mic dejun ia timpul.
Mă doare,
şopteşte zeiţa,
totul m-a durut dintr-o dată
şi prin durerea dinăuntru care îmi e
de când am păşit pe aceeaşi poartă
pentru o masă cu văzduhul.
Ea nu stă liniştită întinsă-n pacea ei,
nu bifează decât în pace.
Neliniştea ei e veşnicia Zeiţei
ce-şi scrie ultimele respirări
cu care atât de clar şi de frumos ne
urlă numele.

ESEU DESPRE EA ŞI EVA


Nu fac însemnări despre Tine,
despre cantitatea de subiectivitate
din care cauză prea mult a mea tu eşti,
nici nu insist omenirea
să conving
că Tu cu adevărat eşti Tu
0şi ca o idee,
şi ca o gravitaţie
care se demonstrează în memoria mea
ca o teoremă pitagoriană
şi resemnarea numărului Pi ludolfian.
Nu pot să demonstrez aceasta prin alte
mai mult în relaţia demonstrativă
ce te deduce pe Tine în Mine cu resturile
Evei
şi intoxicarea cu măr a stomacului ei.
Poate Te transcriu în recunoştinţele şi
excomunicările lui Cioran, ale lui
Adam şi ale piliturii coastei sale.
Nu văd acest text să aibă trupul
altui sens şi
nu-Ţi permit să mă copiezi
din Biblioteca Duhului Sfânt
în care se citesc cu aroganţă
tălmăcirile


TĂIETURILE, FEREASTRA
DOUĂZECI ŞI ŞAPTE OCTOMBRIE


Douăzeci şi şapte octombrie este
o altă lună când tu nu eşti cu noi,
când doar în vis ne chemi,
mai întâi unul pe altul,
apoi mai întâi altul pe unul.
Doar groaza e martor cum irealitatea
stimulează trupul să ardă
cu visul şi cărţile lui.
Două gerbera roşii am încrucişat lângă
faţa piramidei de lemn.
O propoziţie în două rânduri pe al ei
D. M.
1921 – 1998
puţină, foarte puţină matematică pentru un suflet
din suflet,
puţin şi cele mai precise simboluri ce pot să se
încrucişeze.
Prin înclinaţia spre dreapta a văzduhului acelaşi
nume al cuiva mai îndepărtat, de exemplu…
În faţa monumentul de pe alt mormânt
străinul cu numele şi prenumele fratelui D. O.
şi lumânări scurtate de două flăcări.
Zăpadă
şi cu ea numai o propoziţie:
Te iubesc.

 URIAŞUL, SMINTIT


Uriaşul în subsolul paginii, prin
mişcarea pentru mâncărimile pielii
descuamate,
mereu puţin alături,
ca în textul S. P.
mai sus sau mai jos,
înainte de schimbarea trainică a
ameninţării formei în forma ameninţării.
El e posesorul Dicţionarului în care fiece Cuvânt
c-o presupunere alergică.
Vorba sa e legată prin tăcere în
şiruri de corecturi
în care nici o formă,
nici un trop,
nu e moment eliberat de-aducere aminte.
El nu se poticneşte nici în
jocul uitării
în palmă
a cinei, prânzului nebunesc în mijlocul dimineţii.
Se observă efortul susţinut al clipei pline de
supe de ciorapi şi de căruţe.

HOTARUL


Nu ştiu ce să mai spun
şi pe lângă asta să fie tot spus,
ca atunci când se vorbeşte pentru prima oară
în mijlocul strădaniilor
cu care am coborât la apă
şi am băut din ea.
Băuţi de cuvinte,
ne-am găsit acolo unde suntem,
la mijlocul între trup şi sufletul
care a aruncat neîncetat frânghia
dintr-o parte în alta,
crezând că ştim unde ne aflăm;
cu câtă uşurinţă putem sări
peste ascunsul zid
ce invizibil este mereu acolo unde suntem,
deşi nici lui nu-i e uşor vreodată,
în special când trebuie să fie
altfel
(vizibil).

 AM VĂZUT TOTUL


Am văzut totul
despărţit în cel ce are
for-mă,
cel fără for-mă ştie să
ex-iste.
O mie de imagini în una
re-cunosc.
Multe in-vizibilităţi nicicând
nu afli
vântul,
apa,
ceaţa,
ploaia,
cine e cine în povestea mea
ascultă eroul cum cântă
răs-punsul,
cum nu se află prin răsturnarea
numelui.
Nimic nu e des-coperit.

  NICIODATĂ LA SFÂRŞIT NU ARE IMPORTANŢĂ


Niciodată la sfârşit nu are importanţă
cum a fost
şi de aceea totul e pro-nunţat.
Importanţele îşi au propria împărăţie
în care nu vom ajunge niciodată,
indiferent cât de devreme pornim.
Nici cei care din ea pornesc
spre noi
nu vor ajunge mai departe
de drumul pe care nicicând nu îl vom tra-versa.
A călători înseamnă a te iubi pe sine.
Acesta este marele drum,
focul înghite nerăbdător,
nimic nu se ridică din cenuşa lor
care cu flori sădeşte între noi.
Astăzi ne păzeşte de ştiinţa aspră
şi de contractul voluminos.

 TE IAU DINTRE DEGETE

Te iau dintre degete
cu un păienjeniş de miere,
te pun pe hârtie
între ce n-a fost terminat de scris,
între nedescris.
Năluca aşezată nepoliticos
îmi dezveleşte faţa,
în invizibilitatea mea nu este hotărâre
pentru o privire mai bună,
nu te desenez,
în locul artei mă rog,
mă rog mereu cu aceleaşi cuvinte,
cu aceleaşi suspine,
în întregime şoptind, să fie
încurcată o altă rugăciune;
ce zi frumoasă e în mijlocul cerescului
neant,
cum vântul suveran trece cu ea
prin mine şi nu mă face să
mă răzgândesc.



            Preveli na rumunski Miljurko Vukadinović i Maria Mutici